luni, 17 noiembrie 2014

Scrisoare catre mizileni

România respiră.
 
Pentru prima oară în 25 de ani, democraţia românească a arătat că a început să îşi creeze anticorpi. Intr-o prezenţă la vot inimaginabilă cu câteva zile în urmă, România a zis stop. Stop umilinţei. Stop imposturii. Stop minciunii promovată la rang de politică de stat. Stop manipulării.
 
Briza libertăţii a bătut duminică şi la Mizil. Partea bună e că prezenţa la vot a fost cu aproape 1000 de persoane mai mare decât în mod obişnuit. Dar aproape 61% dintre mizileni au ales să voteze cu Victor Ponta, după ce, în primul tur, Mizilul a fost singurul oraş din Prahova unde Victor Ponta a avut peste 50% din voturi.
 
Nu vă grăbiţi să aruncaţi cu piatra în cei ce au votat Victor Ponta. E inutil. E contra-productiv. Nu duce decât la creşterea resentimentelor între simpatizanţii celor 2 curente politice. E timpul pentru o altă abordare.
 
De ce acest vot masiv pentru Victor Ponta este toxic? Pentru că el e doar partea vizibilă a unui aisberg. Partea care nu se vede ne spune mai mult. Ne spune că Mizilul pierde trenurile oportunităţilor. Ne spune că societatea mizileană a devenit una refractară la schimbare. Ne spune că oamenii dispuşi să îşi pună la bătaie reputaţia sunt puţini. Ne spune că ne-am închis în noi şi nu mai vrem să ştim de cele ce se petrec în jurul nostru. Ne spune că lăsăm anii să treacă pe lângă noi. Ne spune că ne mulţumim cu puţin.
 
Am să vă spun o istorie scurtă şi amară. Cu câteva luni în urmă, eram la firma unui prieten, care are un fiu ce era în clasa a XII-a la momentul respectiv. Fiul îşi făcea temele la un birou, cufundat în treabă. I-am spus ceva de genul: “Tânărul e mare acum, vei avea ajutor la firmă, pentru că visul lui e să rămână la Mizil”. S-a lăsat liniştea şi tânărul a ridicat privirea la noi. In ochii lui era o combinaţie de şoc şi oroare. Privirea spunea “cum s-ar putea cineva gândi că un tânăr şi-ar dori să rămână în Mizil?”.
 
Aici am ajuns, ca tinerii să îşi dorească să plece din Mizil. Oriunde. La Ploieşti sau Bucureşti. In Italia sau Spania. E dureros şi e înfricoşător, dar e de înţeles în acelaşi timp.
 
Au trecut europarlamentarele. Au trecut prezidenţialele. De acum, avem liniştea să ne întoarcem privirea către Mizil. Spre viaţa de zi cu zi, care nu mai depinde de Ponta sau de Iohannis. Dacă nu facem nimic, Mizilul moare. Moare cu fiecare generaţie care pleacă la facultate şi nu se mai întoarce. Moare cu fiecare mizilean care alege calea exilului. Aproape toţi aveţi pe cineva drag departe, cineva pe care îl vedeţi de 2 sau 3 ori pe an şi cu care ardeţi de dor să mai vorbiţi la telefon, preţ de câteva secunde.
 
Două sunt direcţiile de acţiune. Prima priveşte chestiunea economică. Economia locală e fragilă. Firmele sunt puţine şi cu forţă financiară redusă, nereuşind să genereze suficiente locuri de muncă. Investitorii din afară lipsesc aproape cu desăvârşire. Fără dezvoltare economică, nu avem locuri de muncă. Fără dezvoltare economică, nu avem plătitori de taxe şi impozite. Fără dezvoltare economică, ne pierdem libertatea şi suntem în permanenţă dependenţi de bani din afară, fie că vorbim de banii pe care mizilenii din străinătate îi trimit celor rămaşi la Mizil, fie că vorbim de banii pe care Consiliul Judeţean îi transferă, când şi când, bugetului local. Statul cu mâna întinsă înseamnă doar supravieţuire şi nimeni n-a prosperat până acum în acest mod. Fără dezvoltare economică, va veni ziua în care nu vom mai avea bani nici pentru şcoli, nici pentru spital, nici pentru festivaluri culturale. Dezvoltarea economică locală este cheia prosperităţii şi trebuie să fie prioritatea absolută a oricărui program de revitalizare a Mizilului.
 
A doua direcţie priveşte participarea noastră la viaţa comunităţii. Cu câteva excepţii punctuale, mizilenii s-au închis în propriile case şi în propriile suflete. Mizilenii nu mai visează. Mizilenii nu mai aşteaptă nimic de la cei din jur. Ideile nu mai circulă, nu mai sunt dezbătute decât, eventual, în grupuri mici şi pe şoptite. Suntem atenţi să nu supărăm prin ceea ce spunem sau prin ceea ce facem. Nu, nu din politeţe, ci din frică.
 
Oameni buni, e viaţa voastră şi e oraşul vostru. Nu mai lasaţi anii să treacă pe lângă noi. Ieşiţi la lumină şi propagaţi-vă ideile. Nu vă fie frică, nimeni nu vi le va fura. Transformaţi-le în afaceri. Luptaţi pentru principii şi valori. Construiţi un oraş care să atragă oamenii, nu să îi alunge.
 
România respiră. Prin prezenţa masivă la vot de duminică, din România sau de departe (indiferent de ce am votat), românii le-au transmis politicienilor că îşi vor ţara înapoi. Că nu mai vor să fie umiliţi, furaţi, minţiţi. Mizilul cât va mai sta deoparte?
 
Ieşind la vot în număr atât de mare, aţi arătat că vă pasă de România şi vă pasă de Mizil. Acum e timpul să trecem la faza următoare: eliberaţi ideile şi ideile vă vor elibera.

Claudiu MINEA
17.11.2014

vineri, 14 noiembrie 2014

Tinerii si sursa prosperitatii

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 4 (noiembrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Pe cifre mari, România impozitează câştigurile din muncă cu circa 50%, câştigurile din capital cu 30%, câştigurile din jocuri de noroc cu 25%. Impozitarea funcţionează şi ca un factor de penalizare. Statul consideră că trebuie să descurajeze mai mult investiţiile decât jocurile de noroc şi mai mult munca decât investiţiile. Simbolic, e de două ori mai legitim să joci la jocurile de noroc decât să munceşti. Cutremurător, nu?

Acesta este genul de meta-mesaj pe care politicienii îl transmit populaţiei (ironic, dar cel mai adesea în mod inconştient) de mulţi ani. Ce revoltă şi câte vaiete s-ar stârni dacă mâine guvernul ar anunţa că a decis să taxeze cu 50% câştigurile din jocuri de noroc… Si, totuşi, aproape nimeni nu se mai revoltă când munca e taxată cu 50%.

Ipocrizia nu se opreşte aici. In numele combaterii sărăciei, de zeci de ani guvernele inventează noi şi noi programe sociale. In special în anii electorali, guvernele inventează noi ajutoare şi subvenţii, care rămân apoi un “bun câştigat”. Situaţia nu e specifică României; un prieten francez îmi spunea acum câteva luni “ştii, Claudiu, o persoană bine informată, care cunoaşte bine legislaţia, poate trăi în Franţa mai bine din ajutoare sociale decât ca salariat”.

Alt exemplu: un tânăr absolvent de liceu (care nu continuă studiile la o facultate) sau de şcoală profesională are la dispoziţie circa 60-90 de zile pentru a se angaja. Dacă nu reuşeşte, poate beneficia de ajutor de şomaj, pentru 6 luni. Ajutorul de somaj reprezintă circa 40% din salariul minim pe economie, suficient de ridicat pentru ca o bună parte din absolvenţi să nu îşi caute în mod serios un loc de muncă. Dincolo de costurile pe care societatea le suportă pentru plata ajutorului de şomaj, răul cel mare este altul: ce înţelege un tânăr a cărui viaţă profesională începe cu 6 luni de şomaj? Un alt meta-mesaj foarte puternic…

Un alt meta-mesaj, promovat de familie şi prieteni, preluat şi amplificat de multe structuri ale societăţii: “tinerii nu îşi găsesc un loc de muncă potrivit pregătirii lor”. Consecinţa acestei filozofii este că tinerii intră în fapt într-o perioadă de inactivitate, care se prelungeşte pe termen nedefinit. Ca să îi întelegem absurditatea, ne putem uita pe CV-urile preşedinţilor de mari firme americane şi vom vedea că, o mare parte din ei, au început de jos: vânzător în supermarket, lucrător la spălătorie, agent de vânzări etc. Niciunuia nu i-au căzut galoanele, niciunuia nu i-a dăunat în carieră, niciunul nu consideră acea perioadă ca timp pierdut, ea fiind un număr de trepte ale scării care i-a dus sus. In România însă, e o mare ruşine să îţi începi cariera în acest mod.

In fine, un ultim meta-mesaj: potrivit codului muncii, tineri pot lucra începând cu vârsta de 16 ani. Până la 18 ani, nu pot lucra decât maxim 6 ore/zi, 30 de ore/săptămână, fără posibilitatea de a efectua ore suplimentare. Folosirea unui tânăr de 17 ani timp de 7 ore într-o zi constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare. Da, aţi citit bine, la fel precum crima, violul, tâlhăria. Ironic, pedeapsa pentru angajarea unui tânăr de 17 ani la negru e mai mica decât angajarea lui cu program de 8 ore/zi (pontate şi plătite integral).

Toate aceste meta-mesaje (taxarea sălbatică a muncii, bariere de intrare pe piaţa muncii, stimulente pentru a face munca neinteresantă, filozofia socială a “ruşinii muncii”), deşi majoritatea nu sunt conştientizate, transmit în final tinerilor un mesaj fără echivoc: “fugiţi de muncă şi căutaţi alte metode de a vă asigura veniturile”.

Societăţile prospere pe care le admirăm şi spre care tindem (cel puţin la nivel declarativ), au avut un tipar foarte clar după care s-au ghidat: un copil se naşte şi creşte în cadrul familiei până la vârsta de 6-7 ani. Urmează apoi o şcoală de circa 10-12 ani. Ajunge la 16-18 ani, după care are câteva opţiuni: îşi caută un job, urmează o şcoală de meserii sau o facultate. Dacă urmează o şcoală de meserii, se angajează la absolvirea ei. Dacă urmează o facultate, se angajează la absolvirea ei. Pe orice filieră, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare persoană ajunge să muncească, prin intermediul braţelor sau al minţii, pentru a obţine venituri care să-i permit să îşi întemeieze o familie, să îşi cumpere o casă şi o maşină, să investească în educaţia copiilor. Ciclul se reia.

Ori unde suntem noi acum? Munca tinde să devină o activitate tolerată. Uneori, prin modul de taxare, tindem să o includem în categoria activităţilor interzise. Din punct de vedere social, munca e privită aproape ca o ruşine şi e deseori desconsiderată (da, cititorule, tu, care tocmai de revolţi de ultima frază, opreste-te o clipă şi întreabă-te de câte ori te-ai uitat la caseriţa de la supermarket ca la un gunoi?).

Aşa cum e croită societatea românească de azi, şansele de a progresa şi a ajunge la prosperitatea visată sunt aproape nule. Societăţile prospere s-au bazat pe etica protestantă a muncii. Asta înseamnă muncă bine făcută, atenţie la detalii, recompense amânate. Plus o fiscalizare prietenoasă. Exact elementele care nouă ne lipsesc.

Soluţiile trebuie să vină şi de sus, şi de jos. România trebuie să-şi propună să taxeze munca cu maxim 30%, indiferent la câte activităţi trebuie să renunţe guvernul din lipsă de finanţare ulterioară. Legislaţia muncii trebuie flexibilizată, prin eliminarea tuturor restricţiilor absurde, care nu fac decât să dea de lucru unor agenţii guvernamentale. Educaţia trebuie reformată astfel încât să devină o trambulină pentru accederea pe piaţa muncii, nu doar un “îndopator” de noţiuni şi cunoştinte pentru tineri. Toată legislaţia de afaceri trebuie redusă, astfel încât să creem un mediu de afaceri prietenos.

Pe de altă parte, încurajaţi tinerii să-şi urmeze visele, oricât de exotice sau absurde vi s-ar părea. Incurajaţi-i să îşi ia un job pe perioada vacanţei. Incurajati-i să îşi înceapă propria afacere, dacă asta îşi doresc. Lăsaţi-i să le crească aripi şi nu îi certaţi dacă se împiedică şi se julesc. Insuflaţi-le iubirea de libertate. Transmiteţi-le principii de viaţă corecte şi nu vă temeţi că îi veţi face vulnerabili în “lumea cea rea de afară”. In sfârşit, alegeţi politicieni care privesc cu respect munca şi nu pe cei care vă promit un ajutor social în plus.

Nu mai trăim într-o societate închisă. Dacă nu reuşim să îi facem tinerii să îşi dorească să trăiască în Romania, vom ajunge să îi vedem, pe ei şi pe nepoţi, o data pe an faţă în faţă. Si o data pe zi pe Skype – pentru cine ştie să îl folosească.
 

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Abundenta si insuficienta

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 4 (noiembrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Intr-o carte excepţională, tradusă de mai multe edituri în limba română (“Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace”), Stephen Covey vorbeşte la un moment dat despre mentalitatea abundenţei faţă în faţă cu mentalitatea insuficienţei.

Pe scurt, mentalitatea abundenţei spune că “există îndeajuns pentru fiecare” şi “ce-i al tău e pus deoparte”. Paradigma deschide calea spre noi posibilităţi, noi orizonturi. Eforturile sunt canalizate spre “mărirea plăcintei” mai degrabă decât spre obţinerea unei felii mai mari. Este o filozofie pozitivă, deschisă creativităţii, inovaţiei, schimbărilor.

Mentalitatea insuficienţei spune în esenţă că cineva nu poate obţine ceva decât pe seama altcuiva. Ca în jocurile de sumă nulă, o persoană câştigă un leu, pe care altă persoană îl pierde, suma câştigurilor şi a pierderilor fiind mereu zero. Câştigurile (în sensul cel mai larg al cuvântului) nu sunt bazate pe merit, muncă, efort, inovaţie, ci doar pe pierderea altei persoane. Deşi este o filozofie care poate fi uşor demontată, este incredibil cât de prezentă este în viaţa noastră şi în ce măsură sta la baza organizării sociale.

Voi veni în continuare cu câteva exemple (din domeniul economic), ca să înţelegeţi cum mentalitatea insuficienţei ne ţine pe loc şi cum mentalitatea abundenţei ne-ar ajuta să progresăm.

Primul exemplu (detaliat intr-un articol pe care, alături de comentarii, îl gasiti aici: http://www.emilstoica.ro/lupii-singuratici.html ) este al unui grup de oameni de afaceri români, care s-au întâlnit într-o seară de noiembrie 1998, pentru a pune bazele unei bănci care să finanţeze întreprinzătorii, într-o perioadă când accesul firmelor la credite era aproape imposibil. Aceşti oameni de afaceri puteau aduna cu uşurinţă 10 milioane de dolari (o sumă imensă la vremea respectivă), iar banca ar fi avut un succes cert. Totuşi, proiectul nu s-a materializat. Oamenii de afaceri nu s-au pus de acord asupra detaliilor.

Al doilea exemplu priveşte industria confecţiilor textile. De ani buni, singurul factor major care frânează dezvoltarea firmelor de producţie confecţii este personalul disponibil pentru extindere. Fabricile de confecţii au piaţă / comenzi, au spaţiu pentru extindere, au utilaje şi au capital de lucru. Totuşi, ele nu se pot extinde, din lipsă de personal. Ele aleg concurenţa în atragerea forţei de muncă, în locul variantei de a crea împreuna o structură pentru formarea personalului, care să mărească forţa de muncă disponibilă. Foarte multă energie se consumă pentru o felie mai mare de plăcintă în locul construirii unei plăcinte mai mari.

Al treilea exemplu este al unei mari fabrici de mobilă din Bacău. După 1989, piaţa acestei fabrici s-a redus cu peste 50% practic peste noapte. Conducerea şi sindicatele au refuzat să ia vreo decizie. Nu şi-au ajustat personalul la nivelul comenzilor. Au continuat să lucreze cu fluxuri de producţie lungi, având costuri mari de transport intern. Nu s-au retehnologizat cu utilaje de productivitate mare şi consumuri reduse. Sindicatele au refuzat orice variantă de privatizare. In final, firma a fost privatizată prin MEBO (cumpărarea firmei de către conducere şi salariaţi), pierderile (şi implicit datoriile către furnizori şi la taxe) au continuat să se acumuleze, până la momentul în care agentia de administrare fiscală a declanşat procesul de lichidare. Salariaţii şi conducerea şi-au pierdut atât locurile de muncă, cât şi banii investiţi pentru cumpărarea acţiunilor. Plăcinta a disparut de tot.

Aş putea continua cu alte exemple. Tiparul este, în final, acelaşi. Uneori, mai mult înseamnă mai puţin. Alteori, totul înseamnă de fapt zero. Cateodată, a dărui înseamnă a primi. Sunt adevăruri simple, pe care le cunoaştem, dar pe care tindem să le uităm sau să le ignorăm. Atunci devine necesar să făcem un pas înapoi, să privim lucrurile şi din altă perspectivă şi să ne concentrăm resursele în extinderea placintei, nu doar în lupta pentru obţinerea unei felii mai mari.

marți, 28 octombrie 2014

Cum se organizeaza o societate

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

 
Societatea românească îşi caută un nou mod de organizare. Sentimentul că “aşa nu se mai poate” a devenit acut. Care sunt variantele pentru viitor?
 
Primul model care ne vine în minte (şi cel mai popular de altfel) este cel al Omului Providenţial. Modelul are o certă capacitate de atracţie. Omul Providenţial, învăluit într-o aură mistică, se ocupă de toate problemele, are timpul necesar şi soluţiile pentru rezolvarea lor. In plus, are capacitatea de a se înconjura de oameni competenţi, corecţi şi loiali. Singurul efort pe care noi îl depunem, ca cetăţeni, este să ne prezentăm la vot, o data la fiecare patru ani, pentru a-l alege sau reconfirma. In restul timpului, putem aştepta liniştiţi ca altcineva să facă lucrurile pentru noi.
 
Au rămas, în mentalul colectiv, câteva personalităţi care pot fi cu uşurinţă încadrate în categoria Omului Providenţial: Burebista şi Decebal, Vlad Tepeş si Stefan, Cuza şi Carol I, mai nou chiar Ceauşescu. Imaginea lor a fost idealizată (uneori până la mistificare), astfel încât sa poată fi contrapusă unui prezent considerat mizer, iar discuţia să se poată încheia cu un apoteotic “unde eşti tu, Tepeş?”
 
Dincolo de imaginea sa atractivă, modelul Omului Providenţial nu dă rezultate, decât în cazuri limitate şi pe termen scurt. Din mai multe motive: pentru că Omul Providenţial nu există cu adevărat, fiecare om având plusurile şi minusurile sale; pentru că lucrurile sunt atât de complexe, încât nici o persoană, oricât de extraordinară ar fi, nu le poate cuprinde; pentru că o astfel de construcţie, dependentă de o singură persoană, nu are nici un instrument de corecţie a devierilor de la traseu. Si se mai pot găsi cu uşurinţă şi alte argumente contra. Trebuie, prin urmare, să ne gândim la altceva.
 
Al doilea model este cel al democraţiei de jos in sus. Pe scurt, acest model spune că oameni capabili şi corecţi (să-i numim lideri locali) pot promova în jurul lor principii si valori corecte, către copii, rude şi cunoscuţi. Dacă suficient de mulţi oameni vor face acest lucru, se va forma o masa critică care, la un moment dat, va schimba societatea.
 
Modelul are certe valori funcţionale. El duce la o societate democratică, cu baze morale solide, eficientă din punct de vedere economic, care preţuieşte şi propagă educaţia în toate sensurile ei. Modelul se pretează societăţilor mici, cu nivel de educaţie ridicat, în care oamenii au o înclinaţie naturală către respectarea voluntară a regulilor şi a legilor. Societăţile nordice sunt un bun exemplu de aplicare cu succes a acestui model.
 
Dincolo de certele sale avantaje, acest model are şi numeroase limitări. El depinde în mod fundamental de numeroşii lideri locali. In societăţile numeroase, numarul de lideri locali necesar este foarte ridicat şi ei trebuie să se sincronizeze în mod natural pentru a forma masa critică, ceea ce e foarte greu de realizat în practică. Lipsa progresului, a rezultatelor imediate, îi poate duce la demoralizare şi renunţare. Intr-o societate deschisă cum e cea românească, unii decid să părăsească pur şi simplu România, motiv pentru care acţiunea trebuie luată de la zero în respectiva comunitate. Apoi, în societăţi cu valori morale reduse, grupuri întregi de persoane rămân imune la acţiunile liderilor locali. Deşi mai eficient decât precedentul model, şi modelul democraţiei de jos în sus are limitele sale.
 
Al treilea model pe care îl propun este modelul acţiunii civice. Pe scurt, modelul presupune alegerea în funcţiile publice a uneia din cele mai bune variante posibile la momentul alegerii, chiar dacă nu este varianta ideală. Apoi, până la urmatoarele alegeri, aleşii sunt puşi în permanenţă sub presiune, prin toate variantele legale avute la dispoziţie: participarea la dezbaterile publice, petiţii, articole în presă, solicitarea de punere la dispoziţie a informaţiilor publice, acţionarea în instanţă, memorii către instituţiile europene, reclamaţii la parchete, mitinguri, referendumuri de demitere. Paleta instrumentelor este foarte, foarte vastă.
 
Omul Providenţial este rar. Democraţia de jos în sus funcţionează, dar cere timp şi înseamnă pentru România, în bună masură, încă o generaţie sacrificată. Acţiunea civică este calea de obţinere a rezultatelor imediate, care dau energia necesară pentru noi presiuni ulterioare. In pofida părerii generale, democraţia nu este o destinaţie a unei călătorii, ci este călătoria însăşi.
 
Cum spunea un legendar lider american, democraţia nu se lasă moştenire şi nu se transmite de la o generaţie la alta. Fiecare generaţie are propria bătălie de purtat, zi de zi, reluând lupta în fiecare dimineaţă. In fiecare dimineaţă, nu într-o dimineaţă la fiecare patru ani.
 
Mai este un lucru pe care adepţii democraţiei trebuie să îl ştie, pentru a fi preveniţi asupra a ceea ce îi aşteaptă. Dictatura înseamnă purtarea lanţurilor sclaviei. Democraţia înseamnă purtarea crucii libertăţii. Din păcate, o mare parte din oameni consideră prea grea crucea libertăţii şi o schimbă bucuroşi pentru lanţurile sclaviei plus o bucată de pâine.
 
Vestea bună este că nu suntem singuri. Adepţii democraţiei îi au alături pe prietenii din democraţiile vestice consolidate. Dacă România nu este azi o imensă mlaştină irespirabilă, este în bună masură şi meritul lor. Dar, din nou, nu putem aştepta totul de-a gata, ci trebuie să purtăm noi înşine această bătălie. Miza este o ţară pentru copii nostri. Dacă pierdem, va trebui să plecăm cu toţi. Este o perspectivă suficient de sumbră pentru a ne trezi?

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Geniul si sistemul

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________


Un exemplu destul de mult mediatizat (simplificat, dar sugestiv pentru a înţelege despre ce e vorba) ne familiarizează cu subiectul: în ultimii ani, în Turul Franţei, lupta pentru superioritate s-a dat între ciclişti geniali (de genul Alberto Contador) şi echipe foarte bine organizate (gen Sky). De o parte, un talent nativ formidabil, capabil să câştige o cursă de unul singur, dar să şi piardă totul într-o singură zi. De cealaltă parte, o echipă organizată în detaliu, capabilă să compenseze slăbiciunile liderului într-o zi sau să profite de o zi proastă a adversarului. Cine a câştigat în final?
 
Povestea se repetă în economie, iarăşi şi iarăşi. O firmă are un produs remarcabil, care domină concurenţa din punct de vedere tehnic. Si, totuşi, o altă firmă obţine succesul comercial, deşi produsul său este mai slab. Prima firmă are un “geniu”, a doua are un sistem. Haideti să vedem câteva exemple concrete.
 
Cu vreo 15 ani în urmă, o firmă de lângă Mizil producea un cognac senzaţional, mai bun decât orice exista pe piaţă. Problema a fost că produsul respectiv, deşi putea ajunge să fie vândut la nivel international, nu a fost nici măcar adus pe piaţă. Firma se mulţumea să îl producă în cantităţi mici, pentru uzul conducerii şi pentru “protocol”. Intre timp, piaţa a fost câştigată de alte mărci de cognac, inferioare calitativ.
 
Cam în aceeaşi perioadă, o firmă din Cluj-Napoca producea o linie de încălţăminte sport la un nivel calitativ cu mult peste Nike, Adidas sau Puma. Produsele arătau bine, erau rezistente, erau bine plasate din punct de vedere al raportului preţ-calitate. Dar firma nu a reuşit să conceapă un sistem de distribuţie eficient. In plus, erori grosolane de management şi câteva cazuri de fraudă internă au împins-o încet-încet către faliment. Piaţa a fost cucerită de alte mărci, cu produse mai slabe, dar care ajungeau la cumpărător.
 
Si tot în aceeaşi perioada, o firmă turcească de bere a construit o fabrică în România care era probabil în primele trei din Europa în ceea ce priveşte nivelul tehnologic. Produsele erau OK din punct de vedere al calitaţii şi al preţului. Totuşi, fabrica nu a ajuns să lucreze decât la câteva procente din capacitatea de producţie. După o vreme, pentru a creşte gradul de utilizare a capacităţii, a încercat un parteneriat cu liderul pieţei, pentru ca, în final, să se retragă din România.
 
Geniul este spectaculos şi va capta mai mereu simpatia publicului. Dar, când se trage linie, câştigătorul este, cel mai adesea, sistemul. Exemplele de mai sus ne arată că geniul solitar nu are câştig de cauză şi tinde să rămână doar cu un unic moment de glorie.
 
Cu ani în urmă, un prieten englez (care iubea România mai mult decât mulţi dintre conaţionalii nostri) mi-a spus pe un ton ferm şi franc: “problema voastră, a românilor, constă în incapacitatea de a construi sisteme şi de a le menţine în stare de funcţionare”. Multe din dramele economice ale României pot fi înţelese dacă sunt citite în această cheie.
 
Orice “geniu” (fie că este o idee, un produs, o tehnologie) trebuie încadrat într-un sistem pentru a avea succes. Motivul e simplu de înţeles. Un produs de exemplu, pentru a ajunge la cumpărător, are nevoie de un întreg proces: cumpărarea materiilor prime, prelucrarea lor într-o unitate de producţie, de către un personal cu anumite aptitudini, folosind anumite utilaje. Apoi trebuie alte persoane care să realizeze vânzarea şi furnizarea produselor pe un lanţ logistic. Iar tot acest flux, de la materii prime până la ajungerea la utilizator, trebuie cumva finanţat. Adiţional, toată activitatea este supusă unor norme diverse din domeniul sanitar, al protecţiei mediului, al securităţii în muncă.
 
Gestiunea acestui proces se numeşte “management” şi a încetat de mult să fie o artă. Fără a se fi transformat în ştiinţă pură, are totuşi suficient de multe elemente pentru a putea fi învăţată şi transmisă. Fără capacitatea de a construi sisteme şi de a le menţine în stare de funcţionare eficientă, e foarte puţin probabil că vom progresa ca popor. In lipsa lor, economia (pentru că de ea vorbim în acest articol) va funcţiona după obiective pe termen scurt. Firmele vor creşte doar până la nivelul la care pot fi controlate de o singură persoană (fondatorul de regulă), după care firma fie va falimenta, fie va fi cumpărată de o multinaţională. Actorii majori din economie vor fi firme străine, iar deciziile strategice vor fi luate la Londra, Viena, Paris sau Berlin. Vom vedea puţine firme româneşti care să se extindă în exterior, măcar la nivel regional. Sigur, e şi acesta un model de organizare economică, care asigură supravieţuirea, dar niciodată prosperitatea.
 
După 1990, firmele străine au adus în România management strain, tocmai din motivele menţionate mai sus. Intre timp, o generaţie de manageri români (majoritatea necunoscuţi publicului larg) a ajuns la performanţe similare colegilor lor străini (unii chiar au plecat, ca expaţi, în filialele din străinătate ale multinaţionalelor pentru care lucrau). Dar, per ansamblu, firmele româneşti sunt gestionate jalnic, fără a concepe sisteme şi a le menţine în stare de funcţionare.
 
Extinderea analizei la alte organizaţii (administraţia locală, agenţii guvernamentale, şcoli şi spitale, ministere şi multe altele), unde situaţia este încă şi mai dezastruoasă (unele au conduceri numite politic, de o incompetenţă cronică), ne poate face să înţelegem motivul pentru care România se zbate în mediocritate, nu reuşeste să iasă din mlaştina în care se zbate de 25 de ani şi pare sa fi permanentizat tranziţia şi nevoia perpetuu de noi şi noi reforme.

miercuri, 8 octombrie 2014

Ganduri

Autor: Toma Elena Madalina

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________
 
Oare de ce mi se pare aşa dificil să ȋncep a scrie câteva gânduri referitoare la oraşul meu natal: Mizil?
 
 De câte ori ajung ȋn Mizil am senzaţia că timpul a stat ȋn loc şi nostalgia mă cuprinde. Oare sunt normale şi ȋn regulă aceste trăiri ale mele? Presupun că da. Cu siguranţă şi alte persoane sunt ȋncercate de aceste sentimente când revin ȋn oraşul natal.

Am 30 de ani, ȋn anul 2009 am terminat Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, apoi cursurile postuniversitare de audit energetic din cadrul U.A.I.M., master ȋn restaurarea patrimoniului cultural, iar după 3 ani de stagiu am fost atestată ca arhitect cu drept de semnătură şi actualmente ȋmi exercit meseria din anul 2012 ȋn propriul birou individual de arhitectură.
 

A fost un drum anevoios de parcurs până să ajung să mă ȋncred ȋn mine ca şi specialist, dar a meritat. Privind ȋnapoi, cu toată sinceritatea vă spun că sunt mândră că sunt mizileancă şi că am avut sprijinul mamei mele să-mi urmez visul de a deveni arhitect.

A fost dură „ȋntâlnirea” mea cu Bucureştiul, jungla capitalei „lovindu-mă” din plin ȋncepând cu anumiţi colegi din facultate care marginalizau „provincialii” (in cazul meu nici nu auziseră de Mizil), până la beneficiarii de proastă factură ce ȋncearcă să ȋnşele, să păcălească tinerii inofensivi cu planuri măreţe de viitor, aflaţi la ȋnceput de carieră.

După 11 ani de stat ȋn Bucureşti, vreau să vă asigur că este mult mai bine să pleci la drum cu entuziasmul debordant al provincialului, decât să te naşti ȋn Bucureşti şi să nu treci prin anumite condiţii de adaptare la diverse situaţii, care mai de care mai ciudate...Am putut vedea cum colegi bucureşteni s-au „pierdut” pe drum şi au renunţat la facultate de cele mai multe ori din cauza „neancorării” ȋn realitate.

Prin natura meseriei mele de arhitect, mi-a fost dat să ȋntâlnesc diverşi oameni, cu diverse mentalităţi, din diverse „pături sociale”, fapt ce m-a determinat să reflectez din când ȋn când la trecut, uitându-mă cu ochi critici spre Mizil şi spre ceea ce mi-a oferit el.

Îmi amintesc cum anul trecut, la ȋntâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului teoretic Grigore Tocilescu, domnul profesor Minea Victor, precum şi domnul profesor Badicioiu Laurenţiu au afirmat că generaţia noastră (2003) a fost „de aur”. Fără falsă modestie, le dau dreptate domnilor profesori. Am fost o generaţie de tineri conştiincioşi, uneori teribilişti şi ȋncăpăţânaţi ȋn drumul nostru prin viaţă, promoţia 2003 mândrindu-se azi cu adevăraţi specialişti care activează ȋn domenii precum: medicină, inginerie, economie, jurnalism, constructii etc.

Sunt convinsă că le pot mulţumi (atât ȋn numele meu cât şi al colegilor mei) foştilor noştri profesori pentru răbdarea de care au dat dovadă ȋn ȋndrumarea noastră şi pentru sprijinul oferit ȋn liceu şi mai sunt convinsă de un aspect, şi anume, că fiecare tânăr ce a plecat din Mizil asemeni mie, este mândru că e mizilean.

Mizilenii sunt oameni speciali si muncitori!

Lăsând la o parte aceste gânduri subiective şi melancolice, aş dori să-mi prezint şi pârerea de rău pentru faptul că marea majoritate a tinerilor preferă să plece din Mizil, locurile de muncă fiind limitate şi starea de „stat ȋn colivie” nefăcându-le bine.

Din păcate Mizilul stagnează şi are un mare deficit in multe domenii sociale.

De câte ori mă ȋntorc acasă, mă „loveşte” imaginea sărăcăcioasă a construcţiilor, a străzilor, a magazinelor...

Într-o societate ȋn care imaginea contează, observ cum Mizilul este tot mai neglijat, tinerii alegând să plece cât mai departe de acesta, fapt ce va duce la o ȋmbătrânire prematură a comunităţii.

De multe ori am impulsul de a dori să fac ceva, să mă implic cel puţin din punct de vedere arhitectural ȋn stilizarea oraşului meu natal, ȋnsă sunt conştientă că de una singură nu pot realiza mare lucru...Este important ca toţi locuitorii Mizilului să ȋnţeleagă cu adevărat cât de important este să ne implicăm cu toţii ȋncepând spre exemplu de la păstrarea curăţeniei pe străzi, prin parcuri şi până la respectarea regulilor urbanistice atunci când hotărâm să ne construim o casa...

Aş avea multe de scris, dar păstrez pentru un material viitor câteva informaţii şi opinii  referitoare la construcţii, arhitectură, urbanism şi de ce nu...istorie arhitecturală. Pe data viitoare! J

Cu drag si stima,

Arh. Toma Elena Madalina
 
 

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Ce ( ne ) mai face guvernul nostru ?

Autor: Adrian Popescu

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________
 
 
Pai ce sa faca oameni buni , emite ordonante . Caci doar acesta e motivul pentru care avem parlament ( adica legislativ , care emite legi in folosul cetatenilor ) ; membrii acestuia sa doarma , sa plece in vacante , in ,,vizite de lucru ,, prin toate colturile lumii s.a.m.d. iar munca lor ( prost platita de altfel ) sa o faca ...guvernul .
 
Cum ar fi oare , intr-o societate comerciala , mai mare ori mai mica , cei care conduc sa nu mai ia decizii pe care sa le puna in practica subalternii ci chiar acestia din urma sa ia deciziile si tot ei sa le execute . Cam ce s-ar alege de societatea respectiva ?
 
Un ultim pocinog al guvernului se numeste oug 49 din 2014 care prevede (?!) pregatirea elevilor fara bacalaureat la universitati , in colegii .

Mai concret , incapabil sa creeze conditii in invatamint ( ca de altfel in intreaga societate ) pentru ca numarul absolventilor de liceu fara bacalaureat sa nu mai fie covirsitor ii accepta juridic pe acestia oferindu-le generos posibilitatea ( obligind institutiile de invatamint superior de stat si oferind oportunitati financiare celor private ) si iluzia ca , asa cum sint ei ,, invalizi intelectuali" sa isi gaseasca locul in societate .
 
Societate care in mare masura nu este formata din membrii guvernului ci din oameni care se vor intersecta in fel si chip cu acesti ,, invalizi intelectuali" pe parcursul vietii si vor fi pusi in situatia sa le accepte acestora deficientele educationale cu care guvernul iresponsabil si inconstient le da ,,liber " la viata sociala .
 
Multe institutii de invatamint superior reclama faptul ca guvernul nu le-a consultat in privinta unei astfel de decizii , lucru care nu este surprinzator . In general guvernantii , mai mici ori mai mari , nu se consulta cu membrii societatii inainte de a lua decizii ( pentru ca , in fapt , deciziile nu sint luate in folosul membrilor societatii ).
 
Cine sa gindeasca in acest guvern , daca , spre exemplu , o structura nonuniversitara cum este un colegiu , ar fi fezabila pentru o institutie de invatamint superior oarecare dar mai ales pentru una cu traditie in Romania ?

Ceea ce ofera guvernul tinerilor fara bacalaureat prin aceasta ordonanta de urgenta se numeste subcalificare . Si asta pentru ca guvernul NU VREA sa mentina o stacheta ridicata in invatamint ( si nu numai in invatamint ) . Mai concret guvernul ne vrea needucati pentru ca needucatii sint mai usor de guvernat ( mai ,,analitic"  spus ,  usor de speculat ).

Sint invocate printre asa-zisele ,,argumente " orientarile europene dar oare trebuie sa luam ca reper sisteme de invatamint din care ies elevi si studenti pe care ,,ai nostrii" ii depasesc constant la aproape toate olimpiadele si concursurile internationale ?
 

vineri, 19 septembrie 2014

Moda – valul care te ridica, valul care te coboara

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 2 (septembrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________
 
”Moda” este, în general, un concept asociat cu domeniul hainelor. Dar aplicabilitatea lui este mult mai largă, putând fi asociat unor domenii variate şi explicând lucruri care par inexplicabile la prima vedere. Să le punctăm, intr-o ordine aleatoare.

Moda se aplică în sporturile cu motor. In anii 1980 şi până la jumatatea anilor 1990, echipa Ferrari din Formula 1 era un etern pierzător. Apoi noul director general a adus oameni foarte buni (de la piloţi la ingineri şi mecanici) şi Ferrari a câştigat şase titluri consecutive. Foarte rapid, mulţi au devenit fanii caluţului cabrat. La un moment dat, echipa a intrat în declin, Mercedes sau Red Bull au devenit noile vedete, iar Ferrari o echipă de plan secund. Acest tipar se poate regăsi şi în alte sporturi cu motor.
 
Moda se aplică in politică. In anul 2004, un val de idealism, cunoscut sub numele de “Revoluţia portocalie”, a cuprins Europa de Est. In Georgia, Ucraina şi România, partidele revoluţiei portocalii au câştigat alegerile. Ele au implementat reforme ample, mai mult sau mai puţin reuşite. Valul portocaliu a trecut în câţiva ani. In Georgia şi Ucraina, partidele de dinaintea revoluţiei portocalii au revenit la putere. In România, PDL a încercat pur şi simplu să îşi ascundă apartenenţa la portocaliu.

Moda se aplică in fotbal. In 2008, o echipă de fotbal uimea lumea cu un nou stil de joc, eficient şi încântător. Barcelona şi al ei tiki-taka au fost rapid adoptate de milioane de oameni. Barcelona a dominat câţiva ani fotbalul mondial, sportiv şi cultural, aşa cum nici o altă echipă nu a mai făcut-o în epoca modernă a fotbalului. Apoi, prin 2012, tiki-taka a intrat în declin, adversarii i-au găsit antidotul şi rezultatele sportive au devenit mediocre.

Moda se aplică in afaceri. In anii 1990, o marcă de bere (Bergenbier) ajunsese să fie prima opţiune la terase. Legându-şi numele de legendara echipă de fotbal a României din acea perioada, Bergenbier era berea care dădea tendinţele, mereu în avangardă, mereu inovativă. Apoi, la un moment dat, în anii 2000, Bergenbier a părut că s-a plictisit de propriul succes şi a dispărut o perioadă din spaţiul public. A ajuns, relativ repede, la “şi alţii”.

Moda se aplică la ţări. In perioada 2005-2008, România era, pentru multinaţionale, piaţa pe care trebuia sa activezi. Era mai uşor sa argumentezi, în faţa consiliilor de administraţie şi a acţionarilor, motivul unei investiţii în România decât refuzul de a o face. Apoi, la venirea crizei, investiţiile au fost pur şi simplu îngheţate, iar o investiţie în România a redevenit riscantă.

Moda se aplică la oameni. In anii negri de la începutul celui de al doilea război mondial, Marea Britanie l-a ales pe Winston Churchill să o ghideze în poate cea mai dificilă perioadă din istoria ei. Churchill i-a înflăcărat pe britanici şi i-a îndemnat să reziste în faţa agresiunii naziste, atunci când nimeni nu le mai dădea nici o şansă. Apoi, după război, britanicii l-au “concediat” pur şi simplu pe Churchill.

Scenariul este, în linii mari, acelaşi. Apare ceva care este avangardist şi privit cu simpatie. Acel ”ceva” este acceptat de tot mai multă lume. El devine, în curând, un fel de standard, la care se raporteaza întregul sistem. Puţin câte puţin, uneori chiar fără a ne da seama, lumea se plictiseşte de acel lucru. El devine învechit şi tot mai multă lume caută se se detaşeze de acel lucru. Uneori, se ajunge chiar în extrema cealaltă, când oamenii refuză să recunoască ca au fost atraşi de acel lucru.

Este în firea lucrurilor ca valul modei sa ducă la un sfârşit. “Sic transit gloria mundi”, după cum spuneau latinii. Nu e nici o ruşine ca, lucrul care a fost la modă, să înceteze, la un anumit moment, să mai aprindă imaginaţia oamenilor.

Pentru ca valul modei să se transforme într-o succesiune de valuri, e necesar să adoptăm soluţia inovativă a reînnoirii. Când fenomenul începe să intre în declin, trebuie trecut la următoarea generaţie a modei. Agăţarea de succesul din trecut, hrănirea trecutului şi înfometarea viitorului sunt reţeta sigură pentru eşecul reînnoirii.

In spatele succesului, stau branduri şi oameni. Dincolo de poleială, sunt valori. In funcţie de cât de puternice sunt valorile, ele pot decide dacă oamenii şi brandul au avut un succes unic sau dacă, reinventându-se, pot regăsi următorul val care sa le readucă la modă.

joi, 11 septembrie 2014

Moartea capitalismului de cumetrie

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 2 (septembrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________


1989 – 1990: După o revoltă violentă, plătită cu sânge (real, nu metaforic), România s-a oprit la jumatatea drumului. Drumul de la stalinism către democraţie si economie de piaţă a deraiat un pic. România a optat pentru democraţie originală si capitalism de cumetrie. Nu o sa dezvolt partea cu democraţia originală, pentru că nu face obiectul prezentului articol. Vom vorbi acum de capitalismul de cumetrie.

2014: Pe repede înainte, după 25 de ani. Unde am ajuns şi ce urmează? Dar mai întâi, definirea conceptului. Capitalismul de cumetrie este acel sistem economic in care relaţia firmelor cu statul este foarte strânsă. Statul decide in bună măsură cine prosperă şi cine dispare. Firmele sunt conectate la bugetul de stat, la banul public. Prosperitatea nu e dată de munca bine făcută şi de inovaţia inteligentă, ci de conexiunile politice. Capitalistul de cumetrie nu lucrează cu statul; el sifonează banul public. E o căpuşă care nu aduce valoare, ci doar transferă banul de la buget în buzunare private. Ale sale, dar – în bună masură – şi în ale politicianului care îi da contractul. O parte din bani ajung şi la Partid. In final, statul este confiscat in beneficiul unei clici.
 
Un asemenea sistem nu produce prosperitate. El se stabilizează în punctul in care populaţia adoptă filozofia “politicianul să fure, dar să ne dea şi nouă ceva”. In final, sub o formă sau altă, toţi vom plăti. De fapt, am început de mult să plătim şi vom continua să platim încă câţiva ani buni de acum înainte.
 
Prima plată: românii plecaţi in străinatate. Familii destrămate, copii separaţi de parinţi, bunici care plâng seară de seară de dorul nepoţilor. Fiecare caz individual e o drama, dar cifrele totale sunt înfricoşătoare. România a pierdut 20% din populaţie in 25 de ani (spre comparaţie, Uniunea Sovietică a pierdut 15% din populaţie în al doilea război mondial, în 5 ani de război cumplit). Asta în condiţiile in care perioada 1990 – 2008 a fost probabil cea mai prosperă perioadă din istoria omenirii. Fiecare victorie electorală a politicianului de cumetrie a dus la plecarea a încă un val de români din ţară.
 
A doua plată: forţa de muncă calificată din ţară. Căpuşarea bugetului statului şi a firmelor de stat a dus la distrugerea unor întregi ramuri (în special industriale). Forţa de muncă din aceste domenii a rămas pe drumuri, fără posibilitatea de a-şi găsi un nou loc de muncă, trecând adesea în categoria menţionată în paragraful anterior.
 
Aici ne-au adus 25 de ani de capitalism de cumetrie. Dar ceea ce urmează e încă şi mai interesant. Din motive interne (o ineficienţă cronică), dar şi externe (un val anticorupţie care a cuprins civilizaţia occidentală din care am ajuns şi noi să facem parte), capitalismul de cumetrie românesc este sub asediu.
 
Top 300 Capital şi Top 500 Forbes ar trebui să reprezinte recunoaşterea publică a abilităţilor antreprenorilor români. Din păcate, topurile cuprind o lungă serie de capitalişti de cumetrie. Unii sunt închişi; alţii sunt anchetaţi; în sfârşit, o a treia categorie aşteaptă la rând şi nu dorm foarte liniştiţi. Curăţenia mediului de afaceri românesc este în plină derulare.
 
Si aşa ajungem şi la a treia plată: antreprenorii români de varf. Intr-un fel, este tragic. In alt sistem economic, capitaliştii de cumetrie ar fi putut fi onorabili oameni de afaceri (cea mai mare parte din ei au calităţi certe). Ar fi putut pune bazele unor afaceri de familie care sa dainuie, să dea consistenţă economiei româneşti, să creeze prosperitate. In schimb, mulţi dintre ei au ajus după gratii.
 
Curăţarea mediului de afaceri va mai face o victimă (a patra plată): dispariţia unor locuri de muncă. Chiar în acest mediu corupt, capitaliştii de cumetrie au creat cateva sute de mii de locuri de muncă, care vor disparea în bună măsură. Sigur, pe terenul viran vor apărea alţi jucători, dar acesta va fi un process care nu se va produce peste noapte.
 
La începutul anilor ’90, capitalismul de cumetrie a părut să fie calea mai uşoară. După 25 de ani de aplicare, constatăm ca sistemul a falimentat pe toate planurile. El lasă în urmă sărăcie, destine frânte, o naţiune în derivă morală, perspective incerte.
 
Există însă şi o veste bună: vremurile tulburi de azi ne aduc la un nou punct de răscruce. Un punct în care putem din nou opta: putem alege o nouă scurtătură, care să ne ducă, în câtiva ani, într-o altă fundătură; sau putem alege drumul meritocraţiei, al corectitudinii, al muncii bine făcute şi al inovaţiei. Despre asta, în articole viitoare.
 

joi, 17 aprilie 2014

Sint mizilean si imi este rusine

Autor: Adrian Popescu

____________________________________________________________________________

Motto : ,,Drama umanitatii continua si dupa Jertfa Salvatoare a Mintuitorului, pentru ca noi oamenii preferam deliciile minciunii si voluptatile egoismului‘’ – Preot Ioan T. Visan
 
Da. Imi este rusine pentru ca in orasul meu, atit de mic si neinsemnat (poate ca nici nu ar trebui sa se numeasca oras), exista o institutie in care isi desfasoara activitatea persoane marunte, dar cu frustrari si orgolii mari, cu inimi impietrite si cugete tulburate de ginduri de marire.

Este vorba de spitalul din localitate, un colectiv unde o mina de medici plus directorul administrativ (termenul ,,manager,, imi repugna) nu reusesc sa faca corp comun in fata vicisitudinilor legislativ-normative si financiare la care este supusa institutia si se razboiesc intre ei pentru pozitii profesionale si venituri salariale.

Un colectiv care uita ca se afla acolo nu pentru a beneficia, nu pentru a parveni, ci pentru a se pune in slujba celor in nevoie. Pentru ca, daca cei in nevoie nu ar exista, nici existenta lor nu si-ar gasi justificare. S-ar cuveni prin urmare ca acest colectiv sa aibe in permanenta, ziua si noaptea, in fata ochilor (mai ales cei ai mintii) pe cei mai mici ca ei, pe care trebuie sa ii slujeasca.

Revenirea la normalitatea modestiei, cea lipsita de pretentii, este grea, dar nu imposibila, doar ca tot mai multi aleg calea cea usoara si nu pe cea grea. Consideram justificat sa cerem inainte de toate altora si cit mai mult, iar noua insine mai nimic. Mai reuseste cineva sa faca diferenta intre comunitate si colectivitate? Sau poate e o problema de dorinta si nu de putinta…

,,Viata noastra cotidiana, contaminata de virusul exagerarii, ne ajuta sa consideram de-a dreptul benefic ,, mersul pe trei carari‘’ ‘’– spune un preot al zilelor noastre. Identificam libertatea cu bunul plac, uitind ca vom fi INTOTDEAUNA liberi in raport cu CEVA sau CINEVA. Cautind cunoasterea, uitam ca, utilizind-o, determinam binele si raul. Orgoliul, vanitatea, lacomia, invidia… continutul atit de nuantat al naturii noastre inferioare utilizeaza de minune arta vicleniei .

Sfinta Scriptura ne indeamna: ,,Fratilor, nu fiti copii la minte. Fiti copii cind e vorba de rautate. La minte insa, fiti desavirsiti‘’. Ce ne impiedica sa ne ridicam la statutul de OAMENI, facind astfel cinste parintilor, rudelor, educatorilor, comunitatii in mijlocul careia crestem profesional si social, realizind si beneficii de ordin material?