joi, 18 iunie 2015

Un oraş muribund

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 10 (iunie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Câteva imagini disparate, dintr-un oraş de poveste: se închide o bancă; la câţiva zeci de metri, se închide un magazin care vinde haine; ceva mai departe, se închide o fabrică de pâine; în alt colţ al oraşului, se închide un bar; un salon de înfrumuseţare este de vânzare.
 
Toate aceste imagini disparate transmit un mesaj dur şi direct: „nu mai sunt bani”. Vânzările generate de toate aceste afaceri nu mai permit acoperirea costurilor. Faptul că atât de multe afaceri din sectoare diferite se închid, într-un interval de timp foarte redus, arată ca nu e vorba de o problemă de gestiune, ci de una de sistem.
 
Oraşul din poveste e muribund, dar pare că locuitorii lui nu realizează. Sunt prea atenţi să nu supere. Nu înţeleg nici măcar de ce copii şi/sau nepoţii lor sunt plecaţi peste mări şi ţări. Se amăgesc cu gândul că oraşul lor de poveste e parte a unei ţări de poveste. Stranie solidaritate...
 
Cu mulţi, mulţi ani în urmă, unul din cele mai mari cotidiene din ţara de poveste, a publicat o primă pagină albă, pe care scria, cu litere mici, „noi vrem linişte”. Uneori, e bine să te gândeşti ce îţi doreşti, pentru că s-ar putea să se întample.
 
Povestea noastră se încheie aici. Povestea oraşului... ei bine, povestea oraşului se scrie încă. Următoarea pagină din lunga sa istorie e încă albă. Poate fi o ultimă pagină albă, pe care să scrie, cu litere mici, „Sfârşit”. Sau poate fi o pagină despre moarte şi înviere. In definitiv, nu ar fi pentru prima dată. Cu exact 150 de ani în urmă, oraşul de poveste a fost mistuit de flăcări, a fost la un pas de dispariţie, dar a renăscut. E drept însă că şi focul de azi e mai parşiv...
 
Parafrazând un mare om politic, „succesul nu e final, eşecul nu e fatal. Ceea ce contează, e voinţa locuitorilor de a duce povestea mai departe”. Că de scris, se va găsi Scriitorul care să o scrie...

vineri, 12 iunie 2015

Lectia de economie – Un nou model de dezvoltare locala

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 10 (iunie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Spuneam, în numărul trecut, că modelul de dezvoltare locală bazat pe parteneriatul dintre primărie şi guvern sau consiliul judeţean s-a dovedit foarte ineficient. In acest număr încercăm să schiţăm principiile şi direcţiile principale ale unui nou model de dezvoltare a unei comunităţi locale.
 
Să ne întoarcem puţin în timp. Statul (primăriile în subsidiar) a apărut pentru a realiza anumite activităţi care nu se puteau realiza la nivelul persoanei sau se puteau realiza la costuri disproporţionate. In timp, acest principiu a fost abandonat. Primăriile au început să se implice în tot felul de activităţi, deseori fără a avea în vedere eficienţa economică. Inevitabil, aventurile financiare au dus la falimente. Comunităţi întregi s-au văzut lipsite de servicii ce trebuiau prestate de primării. Primariile au ajuns în imposibilitatea de a presta servicii către comunitate şi au început să lupte pentru propria supravieţuire financiară – cerând adesea resurse suplimentare de la comunitate, prin majorări de taxe.
 
Având în vedere toate constrângerile enumerate în numărul precedent, putem schiţa elementele principale ale unui nou model de dezvoltare locală.
 
In primul rând, trebuie redefinit obiectivul principal al unei primării. El constă în prosperitatea comunităţii, nu a primariei. Deşi aparent nu este o diferenţă majoră, de fapt e vorba de o paradigmă complet diferită. Ca să o înţelegem, trebuie să luăm un exemplu. Când o primărie discută de atragerea unui investitor, unul din argumentele invocate constă în veniturile suplimentare la bugetul local. Ori, pe modelul de care discutăm azi, acest argument este complet irelevant. Singurul criteriu care trebuie avut în vedere este prosperitatea comunităţii – şi, deseori, acest criteriu este în contradicţie cu argumentul veniturilor suplimentare la bugetul local.
 
Odată acceptat acest principiu, direcţiile modelului devin evidente. Primăria nu mai este instituţia „care face”. Rolul său se schimbă. Ea acţionează mai degrabă ca un accelerator al iniţiativelor private decât ca un declanşator. In loc de a împinge lucrurile într-o anumită direcţie, ea trebuie să creeze condiţiile generale pentru ca ideile venite de la persoane sau de la firme să găsească un mediu propice pentru creştere. In fine, primăria trebuie să devină un lider moral, capabil să reunească într-o echipă competenţe diverse, care altminteri nu s-ar alătura.
 
Pentru a-şi îndeplini noul rol, primăria trebuie să se redefinească. Ea trebuie să devină, în acelaşi timp, mai mică şi mai eficientă. „Mai mică” înseamnă (1) să externalizeze toate activităţile care pot fi realizate mai eficient de mediul privat şi (2) să renunţe la toate aventurile financiare care consumă resurse (gen firme de interes local având ca acţionar administraţia locală), dar care ne dau iluzia că „facem ceva”. „Mai eficient” înseamnă (1) să dezvolţi, la nivelul personalului primăriei, abilităţile şi competenţele necesare pentru realizarea obiectivelor; (2) să foloseşti tehnologia de secol XXI în procesele interne şi în relaţiile cu exteriorul instituţiei; (3) să foloseşti, în mod creativ, toate relaţiile personale pentru a lega comunitatea de punctele externe unde sunt bani, tehnologie, cultură, know how de orice fel.
 
Un alt palier important, unde e nevoie de schimbări radicale, este cel al politicilor publice. Administraţiile locale aplică politici publice copiate după cele din lumea dezvoltată, într-o ţară mai degrabă de lumea a treia. Surpriză – nu funcţionează! In ciuda sumelor uriaşe cheltuite, rezultatele sunt mediocre. Comunităţile trebuie să abandoneze iluzia că suntem o societate bogată. România e o ţară săracă şi trebuie să aplice alt gen de politici. Politici bazate pe soluţii simple, punctuale şi ieftine. Soluţii care să rezolve problemele aici şi acum, la un nivel decent. Când eşti la nivelul de a fi proprietar de căruţă, progresul înseamnă să treci la Dacie şi să ai bani de benzină, nu la un BMW pe care să îl ţii în garaj.
 
„E greu” veţi spune. Da, e greu. E greu pentru că instituţiile care ar trebui să ghideze dezvoltarea unei comunităţi sunt adesea la nivel de secol XIX + un calculator la direcţia locală de impozite de taxe. Mai grav, mentalităţile din interiorul lor sunt rămase cam tot la nivel de secol XIX.
 
Se poate şi în alt mod? Fără îndoială. Dar maximul la care se poate spera e supravieţuirea. Supravieţuirea mizeră de la un an la altul pentru cea mai mare parte a comunităţii – cu excepţia unei minorităţi care, prin minciună şi fraudă, capturează şi menţine prizonieră o comunitate. Dar, dacă vrem o comunitate prosperă, deschisă, dinamică nu există altă cale în afara muncii inteligente şi a inovaţiei, într-un sistem care încurajează munca şi inovaţia, nu minciuna şi frauda. Pare complicat, dar nu este.