marți, 28 octombrie 2014

Cum se organizeaza o societate

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

 
Societatea românească îşi caută un nou mod de organizare. Sentimentul că “aşa nu se mai poate” a devenit acut. Care sunt variantele pentru viitor?
 
Primul model care ne vine în minte (şi cel mai popular de altfel) este cel al Omului Providenţial. Modelul are o certă capacitate de atracţie. Omul Providenţial, învăluit într-o aură mistică, se ocupă de toate problemele, are timpul necesar şi soluţiile pentru rezolvarea lor. In plus, are capacitatea de a se înconjura de oameni competenţi, corecţi şi loiali. Singurul efort pe care noi îl depunem, ca cetăţeni, este să ne prezentăm la vot, o data la fiecare patru ani, pentru a-l alege sau reconfirma. In restul timpului, putem aştepta liniştiţi ca altcineva să facă lucrurile pentru noi.
 
Au rămas, în mentalul colectiv, câteva personalităţi care pot fi cu uşurinţă încadrate în categoria Omului Providenţial: Burebista şi Decebal, Vlad Tepeş si Stefan, Cuza şi Carol I, mai nou chiar Ceauşescu. Imaginea lor a fost idealizată (uneori până la mistificare), astfel încât sa poată fi contrapusă unui prezent considerat mizer, iar discuţia să se poată încheia cu un apoteotic “unde eşti tu, Tepeş?”
 
Dincolo de imaginea sa atractivă, modelul Omului Providenţial nu dă rezultate, decât în cazuri limitate şi pe termen scurt. Din mai multe motive: pentru că Omul Providenţial nu există cu adevărat, fiecare om având plusurile şi minusurile sale; pentru că lucrurile sunt atât de complexe, încât nici o persoană, oricât de extraordinară ar fi, nu le poate cuprinde; pentru că o astfel de construcţie, dependentă de o singură persoană, nu are nici un instrument de corecţie a devierilor de la traseu. Si se mai pot găsi cu uşurinţă şi alte argumente contra. Trebuie, prin urmare, să ne gândim la altceva.
 
Al doilea model este cel al democraţiei de jos in sus. Pe scurt, acest model spune că oameni capabili şi corecţi (să-i numim lideri locali) pot promova în jurul lor principii si valori corecte, către copii, rude şi cunoscuţi. Dacă suficient de mulţi oameni vor face acest lucru, se va forma o masa critică care, la un moment dat, va schimba societatea.
 
Modelul are certe valori funcţionale. El duce la o societate democratică, cu baze morale solide, eficientă din punct de vedere economic, care preţuieşte şi propagă educaţia în toate sensurile ei. Modelul se pretează societăţilor mici, cu nivel de educaţie ridicat, în care oamenii au o înclinaţie naturală către respectarea voluntară a regulilor şi a legilor. Societăţile nordice sunt un bun exemplu de aplicare cu succes a acestui model.
 
Dincolo de certele sale avantaje, acest model are şi numeroase limitări. El depinde în mod fundamental de numeroşii lideri locali. In societăţile numeroase, numarul de lideri locali necesar este foarte ridicat şi ei trebuie să se sincronizeze în mod natural pentru a forma masa critică, ceea ce e foarte greu de realizat în practică. Lipsa progresului, a rezultatelor imediate, îi poate duce la demoralizare şi renunţare. Intr-o societate deschisă cum e cea românească, unii decid să părăsească pur şi simplu România, motiv pentru care acţiunea trebuie luată de la zero în respectiva comunitate. Apoi, în societăţi cu valori morale reduse, grupuri întregi de persoane rămân imune la acţiunile liderilor locali. Deşi mai eficient decât precedentul model, şi modelul democraţiei de jos în sus are limitele sale.
 
Al treilea model pe care îl propun este modelul acţiunii civice. Pe scurt, modelul presupune alegerea în funcţiile publice a uneia din cele mai bune variante posibile la momentul alegerii, chiar dacă nu este varianta ideală. Apoi, până la urmatoarele alegeri, aleşii sunt puşi în permanenţă sub presiune, prin toate variantele legale avute la dispoziţie: participarea la dezbaterile publice, petiţii, articole în presă, solicitarea de punere la dispoziţie a informaţiilor publice, acţionarea în instanţă, memorii către instituţiile europene, reclamaţii la parchete, mitinguri, referendumuri de demitere. Paleta instrumentelor este foarte, foarte vastă.
 
Omul Providenţial este rar. Democraţia de jos în sus funcţionează, dar cere timp şi înseamnă pentru România, în bună masură, încă o generaţie sacrificată. Acţiunea civică este calea de obţinere a rezultatelor imediate, care dau energia necesară pentru noi presiuni ulterioare. In pofida părerii generale, democraţia nu este o destinaţie a unei călătorii, ci este călătoria însăşi.
 
Cum spunea un legendar lider american, democraţia nu se lasă moştenire şi nu se transmite de la o generaţie la alta. Fiecare generaţie are propria bătălie de purtat, zi de zi, reluând lupta în fiecare dimineaţă. In fiecare dimineaţă, nu într-o dimineaţă la fiecare patru ani.
 
Mai este un lucru pe care adepţii democraţiei trebuie să îl ştie, pentru a fi preveniţi asupra a ceea ce îi aşteaptă. Dictatura înseamnă purtarea lanţurilor sclaviei. Democraţia înseamnă purtarea crucii libertăţii. Din păcate, o mare parte din oameni consideră prea grea crucea libertăţii şi o schimbă bucuroşi pentru lanţurile sclaviei plus o bucată de pâine.
 
Vestea bună este că nu suntem singuri. Adepţii democraţiei îi au alături pe prietenii din democraţiile vestice consolidate. Dacă România nu este azi o imensă mlaştină irespirabilă, este în bună masură şi meritul lor. Dar, din nou, nu putem aştepta totul de-a gata, ci trebuie să purtăm noi înşine această bătălie. Miza este o ţară pentru copii nostri. Dacă pierdem, va trebui să plecăm cu toţi. Este o perspectivă suficient de sumbră pentru a ne trezi?

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Geniul si sistemul

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________


Un exemplu destul de mult mediatizat (simplificat, dar sugestiv pentru a înţelege despre ce e vorba) ne familiarizează cu subiectul: în ultimii ani, în Turul Franţei, lupta pentru superioritate s-a dat între ciclişti geniali (de genul Alberto Contador) şi echipe foarte bine organizate (gen Sky). De o parte, un talent nativ formidabil, capabil să câştige o cursă de unul singur, dar să şi piardă totul într-o singură zi. De cealaltă parte, o echipă organizată în detaliu, capabilă să compenseze slăbiciunile liderului într-o zi sau să profite de o zi proastă a adversarului. Cine a câştigat în final?
 
Povestea se repetă în economie, iarăşi şi iarăşi. O firmă are un produs remarcabil, care domină concurenţa din punct de vedere tehnic. Si, totuşi, o altă firmă obţine succesul comercial, deşi produsul său este mai slab. Prima firmă are un “geniu”, a doua are un sistem. Haideti să vedem câteva exemple concrete.
 
Cu vreo 15 ani în urmă, o firmă de lângă Mizil producea un cognac senzaţional, mai bun decât orice exista pe piaţă. Problema a fost că produsul respectiv, deşi putea ajunge să fie vândut la nivel international, nu a fost nici măcar adus pe piaţă. Firma se mulţumea să îl producă în cantităţi mici, pentru uzul conducerii şi pentru “protocol”. Intre timp, piaţa a fost câştigată de alte mărci de cognac, inferioare calitativ.
 
Cam în aceeaşi perioadă, o firmă din Cluj-Napoca producea o linie de încălţăminte sport la un nivel calitativ cu mult peste Nike, Adidas sau Puma. Produsele arătau bine, erau rezistente, erau bine plasate din punct de vedere al raportului preţ-calitate. Dar firma nu a reuşit să conceapă un sistem de distribuţie eficient. In plus, erori grosolane de management şi câteva cazuri de fraudă internă au împins-o încet-încet către faliment. Piaţa a fost cucerită de alte mărci, cu produse mai slabe, dar care ajungeau la cumpărător.
 
Si tot în aceeaşi perioada, o firmă turcească de bere a construit o fabrică în România care era probabil în primele trei din Europa în ceea ce priveşte nivelul tehnologic. Produsele erau OK din punct de vedere al calitaţii şi al preţului. Totuşi, fabrica nu a ajuns să lucreze decât la câteva procente din capacitatea de producţie. După o vreme, pentru a creşte gradul de utilizare a capacităţii, a încercat un parteneriat cu liderul pieţei, pentru ca, în final, să se retragă din România.
 
Geniul este spectaculos şi va capta mai mereu simpatia publicului. Dar, când se trage linie, câştigătorul este, cel mai adesea, sistemul. Exemplele de mai sus ne arată că geniul solitar nu are câştig de cauză şi tinde să rămână doar cu un unic moment de glorie.
 
Cu ani în urmă, un prieten englez (care iubea România mai mult decât mulţi dintre conaţionalii nostri) mi-a spus pe un ton ferm şi franc: “problema voastră, a românilor, constă în incapacitatea de a construi sisteme şi de a le menţine în stare de funcţionare”. Multe din dramele economice ale României pot fi înţelese dacă sunt citite în această cheie.
 
Orice “geniu” (fie că este o idee, un produs, o tehnologie) trebuie încadrat într-un sistem pentru a avea succes. Motivul e simplu de înţeles. Un produs de exemplu, pentru a ajunge la cumpărător, are nevoie de un întreg proces: cumpărarea materiilor prime, prelucrarea lor într-o unitate de producţie, de către un personal cu anumite aptitudini, folosind anumite utilaje. Apoi trebuie alte persoane care să realizeze vânzarea şi furnizarea produselor pe un lanţ logistic. Iar tot acest flux, de la materii prime până la ajungerea la utilizator, trebuie cumva finanţat. Adiţional, toată activitatea este supusă unor norme diverse din domeniul sanitar, al protecţiei mediului, al securităţii în muncă.
 
Gestiunea acestui proces se numeşte “management” şi a încetat de mult să fie o artă. Fără a se fi transformat în ştiinţă pură, are totuşi suficient de multe elemente pentru a putea fi învăţată şi transmisă. Fără capacitatea de a construi sisteme şi de a le menţine în stare de funcţionare eficientă, e foarte puţin probabil că vom progresa ca popor. In lipsa lor, economia (pentru că de ea vorbim în acest articol) va funcţiona după obiective pe termen scurt. Firmele vor creşte doar până la nivelul la care pot fi controlate de o singură persoană (fondatorul de regulă), după care firma fie va falimenta, fie va fi cumpărată de o multinaţională. Actorii majori din economie vor fi firme străine, iar deciziile strategice vor fi luate la Londra, Viena, Paris sau Berlin. Vom vedea puţine firme româneşti care să se extindă în exterior, măcar la nivel regional. Sigur, e şi acesta un model de organizare economică, care asigură supravieţuirea, dar niciodată prosperitatea.
 
După 1990, firmele străine au adus în România management strain, tocmai din motivele menţionate mai sus. Intre timp, o generaţie de manageri români (majoritatea necunoscuţi publicului larg) a ajuns la performanţe similare colegilor lor străini (unii chiar au plecat, ca expaţi, în filialele din străinătate ale multinaţionalelor pentru care lucrau). Dar, per ansamblu, firmele româneşti sunt gestionate jalnic, fără a concepe sisteme şi a le menţine în stare de funcţionare.
 
Extinderea analizei la alte organizaţii (administraţia locală, agenţii guvernamentale, şcoli şi spitale, ministere şi multe altele), unde situaţia este încă şi mai dezastruoasă (unele au conduceri numite politic, de o incompetenţă cronică), ne poate face să înţelegem motivul pentru care România se zbate în mediocritate, nu reuşeste să iasă din mlaştina în care se zbate de 25 de ani şi pare sa fi permanentizat tranziţia şi nevoia perpetuu de noi şi noi reforme.

miercuri, 8 octombrie 2014

Ganduri

Autor: Toma Elena Madalina

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________
 
Oare de ce mi se pare aşa dificil să ȋncep a scrie câteva gânduri referitoare la oraşul meu natal: Mizil?
 
 De câte ori ajung ȋn Mizil am senzaţia că timpul a stat ȋn loc şi nostalgia mă cuprinde. Oare sunt normale şi ȋn regulă aceste trăiri ale mele? Presupun că da. Cu siguranţă şi alte persoane sunt ȋncercate de aceste sentimente când revin ȋn oraşul natal.

Am 30 de ani, ȋn anul 2009 am terminat Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, apoi cursurile postuniversitare de audit energetic din cadrul U.A.I.M., master ȋn restaurarea patrimoniului cultural, iar după 3 ani de stagiu am fost atestată ca arhitect cu drept de semnătură şi actualmente ȋmi exercit meseria din anul 2012 ȋn propriul birou individual de arhitectură.
 

A fost un drum anevoios de parcurs până să ajung să mă ȋncred ȋn mine ca şi specialist, dar a meritat. Privind ȋnapoi, cu toată sinceritatea vă spun că sunt mândră că sunt mizileancă şi că am avut sprijinul mamei mele să-mi urmez visul de a deveni arhitect.

A fost dură „ȋntâlnirea” mea cu Bucureştiul, jungla capitalei „lovindu-mă” din plin ȋncepând cu anumiţi colegi din facultate care marginalizau „provincialii” (in cazul meu nici nu auziseră de Mizil), până la beneficiarii de proastă factură ce ȋncearcă să ȋnşele, să păcălească tinerii inofensivi cu planuri măreţe de viitor, aflaţi la ȋnceput de carieră.

După 11 ani de stat ȋn Bucureşti, vreau să vă asigur că este mult mai bine să pleci la drum cu entuziasmul debordant al provincialului, decât să te naşti ȋn Bucureşti şi să nu treci prin anumite condiţii de adaptare la diverse situaţii, care mai de care mai ciudate...Am putut vedea cum colegi bucureşteni s-au „pierdut” pe drum şi au renunţat la facultate de cele mai multe ori din cauza „neancorării” ȋn realitate.

Prin natura meseriei mele de arhitect, mi-a fost dat să ȋntâlnesc diverşi oameni, cu diverse mentalităţi, din diverse „pături sociale”, fapt ce m-a determinat să reflectez din când ȋn când la trecut, uitându-mă cu ochi critici spre Mizil şi spre ceea ce mi-a oferit el.

Îmi amintesc cum anul trecut, la ȋntâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului teoretic Grigore Tocilescu, domnul profesor Minea Victor, precum şi domnul profesor Badicioiu Laurenţiu au afirmat că generaţia noastră (2003) a fost „de aur”. Fără falsă modestie, le dau dreptate domnilor profesori. Am fost o generaţie de tineri conştiincioşi, uneori teribilişti şi ȋncăpăţânaţi ȋn drumul nostru prin viaţă, promoţia 2003 mândrindu-se azi cu adevăraţi specialişti care activează ȋn domenii precum: medicină, inginerie, economie, jurnalism, constructii etc.

Sunt convinsă că le pot mulţumi (atât ȋn numele meu cât şi al colegilor mei) foştilor noştri profesori pentru răbdarea de care au dat dovadă ȋn ȋndrumarea noastră şi pentru sprijinul oferit ȋn liceu şi mai sunt convinsă de un aspect, şi anume, că fiecare tânăr ce a plecat din Mizil asemeni mie, este mândru că e mizilean.

Mizilenii sunt oameni speciali si muncitori!

Lăsând la o parte aceste gânduri subiective şi melancolice, aş dori să-mi prezint şi pârerea de rău pentru faptul că marea majoritate a tinerilor preferă să plece din Mizil, locurile de muncă fiind limitate şi starea de „stat ȋn colivie” nefăcându-le bine.

Din păcate Mizilul stagnează şi are un mare deficit in multe domenii sociale.

De câte ori mă ȋntorc acasă, mă „loveşte” imaginea sărăcăcioasă a construcţiilor, a străzilor, a magazinelor...

Într-o societate ȋn care imaginea contează, observ cum Mizilul este tot mai neglijat, tinerii alegând să plece cât mai departe de acesta, fapt ce va duce la o ȋmbătrânire prematură a comunităţii.

De multe ori am impulsul de a dori să fac ceva, să mă implic cel puţin din punct de vedere arhitectural ȋn stilizarea oraşului meu natal, ȋnsă sunt conştientă că de una singură nu pot realiza mare lucru...Este important ca toţi locuitorii Mizilului să ȋnţeleagă cu adevărat cât de important este să ne implicăm cu toţii ȋncepând spre exemplu de la păstrarea curăţeniei pe străzi, prin parcuri şi până la respectarea regulilor urbanistice atunci când hotărâm să ne construim o casa...

Aş avea multe de scris, dar păstrez pentru un material viitor câteva informaţii şi opinii  referitoare la construcţii, arhitectură, urbanism şi de ce nu...istorie arhitecturală. Pe data viitoare! J

Cu drag si stima,

Arh. Toma Elena Madalina
 
 

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Ce ( ne ) mai face guvernul nostru ?

Autor: Adrian Popescu

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________
 
 
Pai ce sa faca oameni buni , emite ordonante . Caci doar acesta e motivul pentru care avem parlament ( adica legislativ , care emite legi in folosul cetatenilor ) ; membrii acestuia sa doarma , sa plece in vacante , in ,,vizite de lucru ,, prin toate colturile lumii s.a.m.d. iar munca lor ( prost platita de altfel ) sa o faca ...guvernul .
 
Cum ar fi oare , intr-o societate comerciala , mai mare ori mai mica , cei care conduc sa nu mai ia decizii pe care sa le puna in practica subalternii ci chiar acestia din urma sa ia deciziile si tot ei sa le execute . Cam ce s-ar alege de societatea respectiva ?
 
Un ultim pocinog al guvernului se numeste oug 49 din 2014 care prevede (?!) pregatirea elevilor fara bacalaureat la universitati , in colegii .

Mai concret , incapabil sa creeze conditii in invatamint ( ca de altfel in intreaga societate ) pentru ca numarul absolventilor de liceu fara bacalaureat sa nu mai fie covirsitor ii accepta juridic pe acestia oferindu-le generos posibilitatea ( obligind institutiile de invatamint superior de stat si oferind oportunitati financiare celor private ) si iluzia ca , asa cum sint ei ,, invalizi intelectuali" sa isi gaseasca locul in societate .
 
Societate care in mare masura nu este formata din membrii guvernului ci din oameni care se vor intersecta in fel si chip cu acesti ,, invalizi intelectuali" pe parcursul vietii si vor fi pusi in situatia sa le accepte acestora deficientele educationale cu care guvernul iresponsabil si inconstient le da ,,liber " la viata sociala .
 
Multe institutii de invatamint superior reclama faptul ca guvernul nu le-a consultat in privinta unei astfel de decizii , lucru care nu este surprinzator . In general guvernantii , mai mici ori mai mari , nu se consulta cu membrii societatii inainte de a lua decizii ( pentru ca , in fapt , deciziile nu sint luate in folosul membrilor societatii ).
 
Cine sa gindeasca in acest guvern , daca , spre exemplu , o structura nonuniversitara cum este un colegiu , ar fi fezabila pentru o institutie de invatamint superior oarecare dar mai ales pentru una cu traditie in Romania ?

Ceea ce ofera guvernul tinerilor fara bacalaureat prin aceasta ordonanta de urgenta se numeste subcalificare . Si asta pentru ca guvernul NU VREA sa mentina o stacheta ridicata in invatamint ( si nu numai in invatamint ) . Mai concret guvernul ne vrea needucati pentru ca needucatii sint mai usor de guvernat ( mai ,,analitic"  spus ,  usor de speculat ).

Sint invocate printre asa-zisele ,,argumente " orientarile europene dar oare trebuie sa luam ca reper sisteme de invatamint din care ies elevi si studenti pe care ,,ai nostrii" ii depasesc constant la aproape toate olimpiadele si concursurile internationale ?