Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".
____________________________________________________________________________
Societatea
românească îşi caută un nou mod de organizare. Sentimentul că “aşa nu se mai
poate” a devenit acut. Care sunt variantele pentru viitor?
Primul
model care ne vine în minte (şi cel mai popular de altfel) este cel al Omului
Providenţial. Modelul are o certă capacitate de atracţie. Omul Providenţial, învăluit
într-o aură mistică, se ocupă de toate problemele, are timpul necesar şi
soluţiile pentru rezolvarea lor. In plus, are capacitatea de a se înconjura de
oameni competenţi, corecţi şi loiali. Singurul efort pe care noi îl depunem, ca
cetăţeni, este să ne prezentăm la vot, o data la fiecare patru ani, pentru a-l
alege sau reconfirma. In restul timpului, putem aştepta liniştiţi ca altcineva
să facă lucrurile pentru noi.
Au
rămas, în mentalul colectiv, câteva personalităţi care pot fi cu uşurinţă încadrate
în categoria Omului Providenţial: Burebista şi Decebal, Vlad Tepeş si Stefan, Cuza
şi Carol I, mai nou chiar Ceauşescu. Imaginea lor a fost idealizată (uneori
până la mistificare), astfel încât sa poată fi contrapusă unui prezent
considerat mizer, iar discuţia să se poată încheia cu un apoteotic “unde eşti
tu, Tepeş?”
Dincolo
de imaginea sa atractivă, modelul Omului Providenţial nu dă rezultate, decât în
cazuri limitate şi pe termen scurt. Din mai multe motive: pentru că Omul
Providenţial nu există cu adevărat, fiecare om având plusurile şi minusurile
sale; pentru că lucrurile sunt atât de complexe, încât nici o persoană, oricât
de extraordinară ar fi, nu le poate cuprinde; pentru că o astfel de construcţie,
dependentă de o singură persoană, nu are nici un instrument de corecţie a
devierilor de la traseu. Si se mai pot găsi cu uşurinţă şi alte argumente
contra. Trebuie, prin urmare, să ne gândim la altceva.
Al
doilea model este cel al democraţiei de jos in sus. Pe scurt, acest model spune
că oameni capabili şi corecţi (să-i numim lideri locali) pot promova în jurul
lor principii si valori corecte, către copii, rude şi cunoscuţi. Dacă suficient
de mulţi oameni vor face acest lucru, se va forma o masa critică care, la un
moment dat, va schimba societatea.
Modelul
are certe valori funcţionale. El duce la o societate democratică, cu baze
morale solide, eficientă din punct de vedere economic, care preţuieşte şi
propagă educaţia în toate sensurile ei. Modelul se pretează societăţilor mici,
cu nivel de educaţie ridicat, în care oamenii au o înclinaţie naturală către
respectarea voluntară a regulilor şi a legilor. Societăţile nordice sunt un bun
exemplu de aplicare cu succes a acestui model.
Dincolo
de certele sale avantaje, acest model are şi numeroase limitări. El depinde în
mod fundamental de numeroşii lideri locali. In societăţile numeroase, numarul
de lideri locali necesar este foarte ridicat şi ei trebuie să se sincronizeze
în mod natural pentru a forma masa critică, ceea ce e foarte greu de realizat
în practică. Lipsa progresului, a rezultatelor imediate, îi poate duce la
demoralizare şi renunţare. Intr-o societate deschisă cum e cea românească, unii
decid să părăsească pur şi simplu România, motiv pentru care acţiunea trebuie
luată de la zero în respectiva comunitate. Apoi, în societăţi cu valori morale
reduse, grupuri întregi de persoane rămân imune la acţiunile liderilor locali. Deşi
mai eficient decât precedentul model, şi modelul democraţiei de jos în sus are
limitele sale.
Al
treilea model pe care îl propun este modelul acţiunii civice. Pe scurt, modelul
presupune alegerea în funcţiile publice a uneia din cele mai bune variante
posibile la momentul alegerii, chiar dacă nu este varianta ideală. Apoi, până
la urmatoarele alegeri, aleşii sunt puşi în permanenţă sub presiune, prin toate
variantele legale avute la dispoziţie: participarea la dezbaterile publice,
petiţii, articole în presă, solicitarea de punere la dispoziţie a informaţiilor
publice, acţionarea în instanţă, memorii către instituţiile europene,
reclamaţii la parchete, mitinguri, referendumuri de demitere. Paleta
instrumentelor este foarte, foarte vastă.
Omul
Providenţial este rar. Democraţia de jos în sus funcţionează, dar cere timp şi
înseamnă pentru România, în bună masură, încă o generaţie sacrificată. Acţiunea
civică este calea de obţinere a rezultatelor imediate, care dau energia
necesară pentru noi presiuni ulterioare. In pofida părerii generale, democraţia
nu este o destinaţie a unei călătorii, ci este călătoria însăşi.
Cum
spunea un legendar lider american, democraţia nu se lasă moştenire şi nu se
transmite de la o generaţie la alta. Fiecare generaţie are propria bătălie de
purtat, zi de zi, reluând lupta în fiecare dimineaţă. In fiecare dimineaţă, nu
într-o dimineaţă la fiecare patru ani.
Mai
este un lucru pe care adepţii democraţiei trebuie să îl ştie, pentru a fi
preveniţi asupra a ceea ce îi aşteaptă. Dictatura înseamnă purtarea lanţurilor
sclaviei. Democraţia înseamnă purtarea crucii libertăţii. Din păcate, o mare
parte din oameni consideră prea grea crucea libertăţii şi o schimbă bucuroşi
pentru lanţurile sclaviei plus o bucată de pâine.
Vestea
bună este că nu suntem singuri. Adepţii democraţiei îi au alături pe prietenii
din democraţiile vestice consolidate. Dacă România nu este azi o imensă
mlaştină irespirabilă, este în bună masură şi meritul lor. Dar, din nou, nu
putem aştepta totul de-a gata, ci trebuie să purtăm noi înşine această bătălie.
Miza este o ţară pentru copii nostri. Dacă pierdem, va trebui să plecăm cu
toţi. Este o perspectivă suficient de sumbră pentru a ne trezi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu