Am vorbit,
într-un număr precedent, de ce bogăţia este bună. Astăzi vom vorbi despre
declic – cum facem ca o societate săracă să înceapă urcuşul lent, care să o
ducă la prosperitate. Cum pornim mecanismul de generare a bogăţiei. Care sunt
lucrurile necesare pentru ca munca şi inovaţia să se transforme, în final, în
bogăţie. Si care sunt obstacolele care trebuie îndepărtate.
Pe termen lung,
societatea trebuie să creeze un mediu de afaceri prietenos. Aceasta implică o
legislaţie stabilă, clară şi simplă. Implică o fiscalitate redusă şi
echilibrată între diversele tipuri de venituri (de pildă, fiscalizare relativ
egală între veniturile din muncă şi veniturile din capital). Implică un aparat
birocratic suplu şi eficient, care să funcţioneze la costuri reduse, fără a
deveni o povară pentru restul societăţii. Implică utilizarea eficientă a
taxelor şi impozitelor, în beneficiul cetăţeanului, nu a clienţilor politici. Toate
acestea sunt masuri care pot fi luate la nivel macro – guvern şi parlament.
Odata tabloul de
ansamblu schiţat, societatea poate acţiona la nivel micro. Punctul de plecare
este ceea ce există deja: firmele şi întreprinzătorii existenţi. Aceştia
trebuie eliberaţi de activităţile auxiliare, care produc doar costuri şi nu
aduc nici un fel de valoare pentru client. Legislaţia de mediu, de protecţia
muncii, cea aferentă situaţiilor de urgenţă, legislaţia fiscală trebuie
simplificate şi „traduse” pe înţelesul firmelor, astfel încât conformarea
voluntară să fie ridicată, iar scopul de protecţie sa fie realizat fără ca
firmele sa fie îngropate de hârtii. Supra-reglementarea se traduce întotdeauna
în costuri suplimentare, care se transferă în preţuri, reducând
competitivitatea firmelor.
Mai departe,
societatea (prin decidenţii ei politici) trebuie să aplice practici permanente
pentru facilitarea accesului firmelor la pieţe, în special pe pieţele unde intrarea
pe piaţă este parţial restricţionat din motive politice. Concret, delegaţiile
preşedintelui sau primului-ministru în vizitele externe ar trebui sa conţină şi
reprezentanţi ai firmelor, care să fie puşi în contact cu firme din ţările
vizitate. Ambasadele României ar trebui să dezvolte servicii comerciale care să
depisteze oportunităţi comerciale şi să asiste firmele în dezvoltări pe
respectivele pieţe. Primăriile ar trebui să multiplice înfrăţirile cu
localităţi din alte tări, pentru intensificarea schimburilor comerciale şi
culturale. Nu în ultimul rând, statul ar trebui să aibă un program naţional
pentru sprijinirea participării firmelor la marile târguri şi expoziţii
internaţionale, inclusiv cu pavilioane naţionale.
La un alt nivel,
societatea trebuie să dezvolte practici concrete şi transparente pentru
susţinerea investiţiilor. Acestea includ crearea, la nivelul localităţilor, de
zone de activitate economică, în care infrastructura şi utilităţile sa fie
disponibile (acces la alimentarea cu apă, gaze, energie electrică, canalizare).
Inseamna, pentru firmele cu capacitatea de a tracta un sector întreg (de exemplu
Dacia pentru România), crearea infrastructurii rutiere şi a accesului la un
aeroport. Inseamnă crearea de clustere (asociere de firme din acelaşi domeniu
de activitate). Inseamnă crearea unei legislaţii care să încurajeze finanţarea
investiţiilor (capital de risc, capital de proximitate). Lista poate continua.
In sfârşit,
pentru ca firmele mature mai şi dispar, societatea trebuie să se asigure că
procesul de naştere şi creştere a noilor firme este facil şi este încurajat.
Paleta de instrumente utilizabile constă în crearea de incubatoare si
acceleratoare de afaceri, fiscalitate mai redusă pentru afacerile la început de
drum, traininguri pentru persoanele cu abilităţi antreprenoriale, legislaţie
specială pentru investiţiile de tip business angel. Societatea trebuie să
revalorizeze antreprenoriatul (inclusiv prin educaţia formală din şcoli) şi să
încurajeze tinerii să aleagă calea unei afaceri proprii.
Toate cele de mai
sus reprezinta o trecere succintă în revistă a instrumentelor prin care
societatea poate reporni economia. Aplicarea lor în practică depinde de
condiţiile concrete, de resursele existente într-un anumit loc, de proximitatea
faţă de o piaţă, de tradiţiile locale.
Indiferent de
combinaţia de masuri utilizate, declicul porneşte de la ceea ce există deja:
întreprinzătorii şi firmele deja existente; dezvoltarea unei firme aici, a unui
intreprinzator dincolo; o mică creştere a gamei de produse la o altă firmă; un
client nou pe o altă piaţă pentru o altă firmă; prezenţa continuă pe piaţă şi
utilizarea oportunităţilor ce apar. Pentru cei care se aşteptau ca declicul să
fie „prinţul-care-vine-pe-un-cal-alb”, această filozofie este dezamăgitoare.
Declicul se bazează mai degrabă pe muncă bine făcută, pe seriozitate, pe
cumpătare.
Filozofia aceasta
nu exclude modificările spectaculoase (de genul atragerii unei investiţii
majore de către un oraş mic, care să schimbe radical peisajul – de pilda, cum
este cazul investiţiei Procter&Gamble de la Urlaţi). Dar aceste cazuri sunt
rare şi, când se produc, sunt un bonus.
La final, cateva
cuvinte despre obstacole. Intervenţiile statului asupra economiei au efecte
asimetrice (pot foarte uşor distruge şi este greu de construit). Una dintre
cele mai mari iluzii „vândute” de politicieni este că prosperitatea se poate
obţine prin legiferare. Nu, nu se poate. Guvernul nu poate da o ordonanţă de
urgenţă care să aducă prosperitatea. De aceea, intervenţiile statului în
economie au efecte adverse şi e de preferat să fie minimale şi făcute astfel
încât rezolvarea unei probleme să nu genereze alte două probleme noi. Măsuri
modeste, cărora li se dă timp pentru a produce rezultate, au efecte mai mari pe
termen lung decât masuri spectaculoase, schimbate la intervale foarte scurte de
timp. In economie, răbdarea este o virturte.
Mai este o
cerinţă: măsurile statului nu trebuie să creeze învingători şi învinşi, acesta
este rolul pieţei. Măsurile de repornire a economiei trebuie să se bazeze pe
principii şi să fie deschise tuturor. Din acest motiv, credibilitatea
factorilor de decizie politici este fundamentală şi ea trebuie însoţită de
transparenţă maximă în luarea şi aplicarea deciziilor de politică economică. Filozofia
„noi, politicienii, ştim mai bine de ce are nevoie economia” este greşită şi
nocivă. Chiar dacă se bazează pe bune intenţii, rezultatele nu vor fi niciodată
cele estimate. Deciziile statului trebuie să se sprijine pe piaţă, să dezvolte
piaţa, să se lase ghidate de piaţă. Pe masură ce va parcurge acest drum,
societatea va găsi prosperitatea. Altminteri, o vom lua, periodic, iarăşi şi
iarăşi, de la început şi, în următorii 25 de ani, vom continua să vorbim de
„reformă”. Ar cam fi momentul ca legenda meşterului Manole să înceteze să ne
mai bântuie...