miercuri, 26 august 2015

Fricile din viaţa noastră

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 12 (august 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________
 
Frica e un sentiment uman, mult mai prezent în viaţa noastră decât suntem capabili să o percepem. Acum 25 de ani, românii şi-au recâştigat libertatea şi au putut să îşi construiască o societate conformă cu propriile convingeri.
 
In bună măsură, la temeliile noii societăţi au stat două din fricile noastre: una rea, care mai degrabă a distrus şi care ne împiedică încă să construim; şi una bună, care iese când şi când la suprafaţă, ca o revoltă interioară.
 
Frica cea rea e frica de schimbare. E frica ce ne şopteşte că am putea pierde şi puţinul pe care îl avem. Am văzut-o în acţiune de nenumarate ori, de la refuzul de a reforma fabricile de stat, la începutul anilor ’90 (până le-am falimentat de tot şi le-am închis) până la refuzul de a liberaliza piaţa energiei (ajungând, în final, să plătim printre cele mai mari preţuri la energie). Aplicarea, în nenumarate domenii, a celebrei lozinci “nu ne vindem ţara” a însemnat, în esenţă, frica de a face schimbările ce asigură prosperitatea, agăţarea de trecut până în punctul în care întregul eşafodaj s-a prăbuşit.
 
Ca o contrapondere, a existat şi frica cea bună. Frica cea bună e spaima de a deveni mic şi irelevant. De a lăsa viaţa să treacă pe lângă tine. E o revoltă, un imbold de a trece la acţiune. Duce la curajul de a risca puţinul relativ sigur pentru a câştiga în schimb “mai binele”. La nivel de societate, această frică e cea care a adus CDR la guvernare în 1996 sau l-a făcut preşedinte pe Klaus Iohannis in 2014. La nivel individual, este cel mai puternic imbold care i-a făcut pe 3-4 milioane de români să caute “mai binele” în pribegie.
 
Ambele frici trebuie “domesticite” şi controlate. Acţiunile lor sunt instinctive şi imprevizibile, de aceea trebuie înlocuite cu decizii conştiente. Decizii care să ia in calcul riscurile şi oportunităţile, atât ale acţiunii, cât şi ale inacţiunii. Frică îmi e însă că, pentru o lungă perioadă în viitor, vom continua să decidem bazaţi pe instinct şi pe frică şi mai puţin pe raţiune.

miercuri, 19 august 2015

Lectia de economie – Pe scurt despre codul fiscal

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 12 (august 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________
 
Adoptarea codului fiscal, cu unanimitate în parlament, a împărţit decidenţii economici la vârf în două tabere: pe de o parte guvernul şi parlamentul, adepţi ai modificărilor din codul fiscal, care presupun reduceri de taxe şi creşteri de cheltuieli bugetare, de cealaltă parte preşedintele Iohannis şi Banca Naţională, care vorbesc de nesustenabilitatea modificărilor, care ar duce bugetul spre un deficit bugetar de 5% din PIB în 2016.
 
Este sau nu sustenabil noul cod fiscal? Răspunsul este „depinde”. Că să vedem impactul, trebuie să înţelegem întâi cum funcţionează bugetul. Apoi vom vedea cadrul mai larg.
 
Bugetul are încasări, din taxe şi impozite în principal. România are anumite taxe la niveluri foarte ridicate, dar gradul de colectare este foarte redus. Spre exemplu, cota de TVA nominală este de 24%, dar cota de TVA încasată corespunde unui nivel de circa 13%. Teoretic, crescând gradul de colectare, se pot reduce nivelurile nominale ale taxării. Teoretic...
 
Bugetul are plăţi, grupate în trei mari categorii: redistribuiri (pensii, subvenţii, protecţie socială), cheltuieli de funcţionare (salarii, cheltuieli curente) şi investiţii. Echilibrarea bugetului în ultimii ani s-a făcut prin reducerea investiţiilor.
 
Apropierea anului electoral 2016 duce la o presiune imensă pentru creşterea redistribuirilor (mărirea alocaţiilor pentru copii, încercări de introducere de noi ajutoare sociale) şi cheltuielilor de funcţionare (mărirea salariilor demnitarilor, promisiuni de creştere a salariilor bugetarilor cu până la 70%). In schimb, vom vedea o reducere încă şi mai accentuată a investiţiilor – ceea ce are o parte bună, pentru că e zona în care statul este jefuit cu prioritate, dar şi o parte rea, pentru că sunt anumite lucruri pe care numai statul le poate realiza (infrastructura în principal).
 
Tot jocul acesta de reducere a încasărilor şi mărire a cheltuielilor împinge bugetul de stat spre deficit. Deficitul înseamnă alte împrumuturi pentru a-l finanţa, adică noi poveri puse pe umerii generaţiilor viitoare. Atenţie, acest deficit suplimentar se duce integral spre consum, nu spre investiţii, deci probabilitate 0 ca el să ne aducă creştere economică viitoare, din care să rambursăm împrumuturile.
 
Pe de altă parte, într-un cadru mai larg, bugetul şi fiscalitatea din spatele lui ne spun ce tip de societate vrem să construim. Una în care să îi jefuim prin taxare pe producătorii de avuţie sau una în care încurajăm oamenii să rişte pentru a obţine venituri mai mari? Reducerile de taxe îndreaptă societatea spre un model mai liberal, dar este fundamental ca sistemul de taxe mici să poată fi menţinut şi după 2016 – altminteri ne vom trezi din 2017 cu o fiscalitate mai asupritoare decât cea de azi.
 
Aşadar, este sau nu sustenabil noul cod fiscal? Răspunsul nu e dat de cât de realiste sunt reducerile de taxe, pentru că un buget poate funcţiona la orice nivel de taxare. Răspunsul e dat de controlul cheltuielilor. Si, din păcate sau din fericire, chetuielile sunt controlate de politicieni. In funcţie de responsabilitatea lor, orice răspuns este posibil.

joi, 23 iulie 2015

Lectia de economie – Importanţa profitului şi a bogăţiei

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 11 (iulie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________
 
Societatea europeană a dezvoltat, în ultimii ani, o aversiune faţă de profit şi faţă de bogăţie. Profitul e privit cu duşmănie şi impozitat sălbatic în unele state europene. Vorbeam cu un prieten francez, care îmi spunea de o situaţie terifiantă: dacă societatea sa are pierdere, el trebuie cumva să o acopere. Dacă are profit, ajunge să plătească impozite cumulate de până la 70%.
 
Firmele au avut reacţii diferite. Multinaţionalele au găsit soluţii de optimizare fiscală, transferând profiturile din zonele unde sunt taxate sălbatic în jurisdicţii mai prietenoase. Intreprinzătorii au ales să plece. Economiile încep să îşi piardă cele mai puternice motoare de creştere.
 
Impozitarea sălbatică a profitului vine într-un cadru mai larg, în care bogăţia este dispreţuită. Mai grav, statele au creat instrumente pentru a o impozita sever, atât în faza de creare (impozit pe profit, pe dividende, inclusiv contribuţii de sănătate în anumite ţări), cât şi în faza de deţinere ulterioară (impozite pe proprietate, pe moştenire, mai nou taxe de solidaritate).
 
Această direcţie este greşită şi România ar trebui să evite eroare de a merge pe acest drum (din punct de vedere al fiscalităţii, ţările din Estul Europei au promovat modele mai liberale şi ar trebui să reziste tentaţiei de a copia modelele vestice). Profitul şi bogăţia au un rol economic şi social fundamental.
 
Fără profit, firmele noastre vor fi tot mai decapitalizate şi vor avea tot mai puţini bani pentru investiţii. Competitivitatea lor se va eroda treptat şi vor ajunge să nu mai ţină pasul cu avansul tehnologic. In final, dupa o lungă agonie, vor deveni vulnerabile şi vor fi scoase de pe piaţă de firme din ţările care permit firmelor să se capitalizeze.
 
Presa economică e plină de poveşti cu firme europene legendare, care ajung să fie preluate de chinezi sau de arabi. Fără firme locale puternice, economia naţională devine doar o anexa a economiilor străine. Si asta e o lecţie pe care noi, românii, am învăţat-o cu vârf şi îndesat.
 
In acelaşi mod, la altă scară, aceasta e o lecţie pe care să o învăţăm şi noi, mizilenii. Fără firme mizilene puternice, va fi greu să avem o economie locală puternică, capabilă să creeze locuri de muncă bine plătite şi să genereze profituri pentru a face firmele respective competitive pe termen lung.
 

luni, 13 iulie 2015

Pilonii unei societati prospere

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 11 (iulie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

O societate prosperă se bazează pe 3 piloni: democraţie, stat de drept şi economie de piaţă. Să îi luam pe rând.
 
Democraţia înseamnă că majoritatea decide. Pe o chestiune în dezbatere, opţiunea care întruneşte cele mai multe voturi e cea care este urmată. Acest mecanism asigură întoarcerea la fundamente, atunci când drumul ales se abate de la evoluţia firească.
 
Stat de drept înseamnă domnia legii. Inseamnă ca avem un set de reguli, pe care toată lumea este ţinută să le aplice. Cine se abate de la ele, este sancţionat, sub o formă sau alta. Principiile sunt cuprinse într-o lege specială, numită Constituţie, care este, în esentă, o sumă de reguli stabilite într-o perioadă liniştită, pentru a fi aplicate într-o perioadă tulbure.
 
Economia de piată este acel sistem de organizare a economiei care asigură maximul de performanţă şi de libertate. Ea permite oamenilor să îşi folosească munca şi creativitatea pentru a câştiga bani, pentru ei şi pentru familiile lor.
 
Doar cei 3 piloni funcţionând simultan duc la crearea unei societăţi prospere şi drepte. Absenţa oricărui pilon dărâmă tot eşafodul.
 
Fără democraţie, statul de drept şi economia de piaţă duc spre un sistem cu tentă fascistă. Regulile ajung să fie pervertite. Alocarea resurselor devine arbitrară. Economia de piaţă începe să îşi piardă suflul. Societatea deviză, puţin câte puţin, de la traseul ideal, pentru că îi lipseşte mecanismul final de corecţie: democraţia.
 
Fără stat de drept, democraţia şi economia de piaţă duc la un sistem de tip sud-american. Democraţia eşuează în populism. Economia de piaţă este sufocată de fiscalitate, fie prin niveluri aberante, fie prin arbitrariul ei. Corupţia începe să se instaleze. Oamenii corecţi şi muncitori sunt împinşi spre periferia societăţii.
 
Fără economie de piaţă, democraţia şi statul de drept sunt ca un motor fără combustibil. Cu burta goală, oamenii tind să devalorize libertatea şi îşi vând bucuroşi votul pentru o bucată de pâine. Aplicarea legilor devine laxă, fiecare fiind mulţumit că nu este el cel vizat.
 
Societăţile înţelepte au încercat să se organizeze pe baza celor 3 piloni şi au evitat cu să îl sacrifice pe vreunul dintre ei. Au rezolvat dezacordurile prin intermediul democraţiei. Au stabilit, în vremurile liniştite, nişte reguli constituţionale, la care să poată face apel când minţile se înfierbântă. Si au hrănit întreg sistemul cu performanta economie de piaţă. In sfârşit, mai degrabă decât a rezolva o criză şi a se pregăti pentru următoarea, au creat un sistem de prevenţie, care să evite apariţia situaţiilor limită.
 
Democraţie. Stat de drept. Economie de piaţă. Ingrediente fundamentale pentru o societate prosperă, funcţională, în care fiecare îşi găseşte locul. Si pentru care merită să lupţi.

joi, 18 iunie 2015

Un oraş muribund

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 10 (iunie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Câteva imagini disparate, dintr-un oraş de poveste: se închide o bancă; la câţiva zeci de metri, se închide un magazin care vinde haine; ceva mai departe, se închide o fabrică de pâine; în alt colţ al oraşului, se închide un bar; un salon de înfrumuseţare este de vânzare.
 
Toate aceste imagini disparate transmit un mesaj dur şi direct: „nu mai sunt bani”. Vânzările generate de toate aceste afaceri nu mai permit acoperirea costurilor. Faptul că atât de multe afaceri din sectoare diferite se închid, într-un interval de timp foarte redus, arată ca nu e vorba de o problemă de gestiune, ci de una de sistem.
 
Oraşul din poveste e muribund, dar pare că locuitorii lui nu realizează. Sunt prea atenţi să nu supere. Nu înţeleg nici măcar de ce copii şi/sau nepoţii lor sunt plecaţi peste mări şi ţări. Se amăgesc cu gândul că oraşul lor de poveste e parte a unei ţări de poveste. Stranie solidaritate...
 
Cu mulţi, mulţi ani în urmă, unul din cele mai mari cotidiene din ţara de poveste, a publicat o primă pagină albă, pe care scria, cu litere mici, „noi vrem linişte”. Uneori, e bine să te gândeşti ce îţi doreşti, pentru că s-ar putea să se întample.
 
Povestea noastră se încheie aici. Povestea oraşului... ei bine, povestea oraşului se scrie încă. Următoarea pagină din lunga sa istorie e încă albă. Poate fi o ultimă pagină albă, pe care să scrie, cu litere mici, „Sfârşit”. Sau poate fi o pagină despre moarte şi înviere. In definitiv, nu ar fi pentru prima dată. Cu exact 150 de ani în urmă, oraşul de poveste a fost mistuit de flăcări, a fost la un pas de dispariţie, dar a renăscut. E drept însă că şi focul de azi e mai parşiv...
 
Parafrazând un mare om politic, „succesul nu e final, eşecul nu e fatal. Ceea ce contează, e voinţa locuitorilor de a duce povestea mai departe”. Că de scris, se va găsi Scriitorul care să o scrie...

vineri, 12 iunie 2015

Lectia de economie – Un nou model de dezvoltare locala

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 10 (iunie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Spuneam, în numărul trecut, că modelul de dezvoltare locală bazat pe parteneriatul dintre primărie şi guvern sau consiliul judeţean s-a dovedit foarte ineficient. In acest număr încercăm să schiţăm principiile şi direcţiile principale ale unui nou model de dezvoltare a unei comunităţi locale.
 
Să ne întoarcem puţin în timp. Statul (primăriile în subsidiar) a apărut pentru a realiza anumite activităţi care nu se puteau realiza la nivelul persoanei sau se puteau realiza la costuri disproporţionate. In timp, acest principiu a fost abandonat. Primăriile au început să se implice în tot felul de activităţi, deseori fără a avea în vedere eficienţa economică. Inevitabil, aventurile financiare au dus la falimente. Comunităţi întregi s-au văzut lipsite de servicii ce trebuiau prestate de primării. Primariile au ajuns în imposibilitatea de a presta servicii către comunitate şi au început să lupte pentru propria supravieţuire financiară – cerând adesea resurse suplimentare de la comunitate, prin majorări de taxe.
 
Având în vedere toate constrângerile enumerate în numărul precedent, putem schiţa elementele principale ale unui nou model de dezvoltare locală.
 
In primul rând, trebuie redefinit obiectivul principal al unei primării. El constă în prosperitatea comunităţii, nu a primariei. Deşi aparent nu este o diferenţă majoră, de fapt e vorba de o paradigmă complet diferită. Ca să o înţelegem, trebuie să luăm un exemplu. Când o primărie discută de atragerea unui investitor, unul din argumentele invocate constă în veniturile suplimentare la bugetul local. Ori, pe modelul de care discutăm azi, acest argument este complet irelevant. Singurul criteriu care trebuie avut în vedere este prosperitatea comunităţii – şi, deseori, acest criteriu este în contradicţie cu argumentul veniturilor suplimentare la bugetul local.
 
Odată acceptat acest principiu, direcţiile modelului devin evidente. Primăria nu mai este instituţia „care face”. Rolul său se schimbă. Ea acţionează mai degrabă ca un accelerator al iniţiativelor private decât ca un declanşator. In loc de a împinge lucrurile într-o anumită direcţie, ea trebuie să creeze condiţiile generale pentru ca ideile venite de la persoane sau de la firme să găsească un mediu propice pentru creştere. In fine, primăria trebuie să devină un lider moral, capabil să reunească într-o echipă competenţe diverse, care altminteri nu s-ar alătura.
 
Pentru a-şi îndeplini noul rol, primăria trebuie să se redefinească. Ea trebuie să devină, în acelaşi timp, mai mică şi mai eficientă. „Mai mică” înseamnă (1) să externalizeze toate activităţile care pot fi realizate mai eficient de mediul privat şi (2) să renunţe la toate aventurile financiare care consumă resurse (gen firme de interes local având ca acţionar administraţia locală), dar care ne dau iluzia că „facem ceva”. „Mai eficient” înseamnă (1) să dezvolţi, la nivelul personalului primăriei, abilităţile şi competenţele necesare pentru realizarea obiectivelor; (2) să foloseşti tehnologia de secol XXI în procesele interne şi în relaţiile cu exteriorul instituţiei; (3) să foloseşti, în mod creativ, toate relaţiile personale pentru a lega comunitatea de punctele externe unde sunt bani, tehnologie, cultură, know how de orice fel.
 
Un alt palier important, unde e nevoie de schimbări radicale, este cel al politicilor publice. Administraţiile locale aplică politici publice copiate după cele din lumea dezvoltată, într-o ţară mai degrabă de lumea a treia. Surpriză – nu funcţionează! In ciuda sumelor uriaşe cheltuite, rezultatele sunt mediocre. Comunităţile trebuie să abandoneze iluzia că suntem o societate bogată. România e o ţară săracă şi trebuie să aplice alt gen de politici. Politici bazate pe soluţii simple, punctuale şi ieftine. Soluţii care să rezolve problemele aici şi acum, la un nivel decent. Când eşti la nivelul de a fi proprietar de căruţă, progresul înseamnă să treci la Dacie şi să ai bani de benzină, nu la un BMW pe care să îl ţii în garaj.
 
„E greu” veţi spune. Da, e greu. E greu pentru că instituţiile care ar trebui să ghideze dezvoltarea unei comunităţi sunt adesea la nivel de secol XIX + un calculator la direcţia locală de impozite de taxe. Mai grav, mentalităţile din interiorul lor sunt rămase cam tot la nivel de secol XIX.
 
Se poate şi în alt mod? Fără îndoială. Dar maximul la care se poate spera e supravieţuirea. Supravieţuirea mizeră de la un an la altul pentru cea mai mare parte a comunităţii – cu excepţia unei minorităţi care, prin minciună şi fraudă, capturează şi menţine prizonieră o comunitate. Dar, dacă vrem o comunitate prosperă, deschisă, dinamică nu există altă cale în afara muncii inteligente şi a inovaţiei, într-un sistem care încurajează munca şi inovaţia, nu minciuna şi frauda. Pare complicat, dar nu este.
 
 

sâmbătă, 30 mai 2015

Lectia de economie – Urmatorii 20 de ani

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 9 (mai 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Finanţele publice sunt la pământ. Cam peste tot în lumea civilizată (Statele Unite, Uniunea Europeană, Japonia), statele s-au îndatorat spre limita maximă, sunt vulnerabile la mişcările de pe pieţele financiare şi tremură la gândul că eventuale creşteri (chiar minore) ale ratei dobânzii pot da peste cap bugetele. Cauzele care au dus la această situaţie sunt multiple, dar nu le vom discuta acum, pentru ca nu sunt relevante pentru subiectul articolului.
 
In România urmatorilor ani, bugetul public va fi pus sub presiune. Pe de o parte, o economie puţin performantă va aduce la buget venituri relativ scăzute ca pondere în PIB. Pe de alta, pe partea de cheltuieli, o pondere importantă o vor avea cheltuielile cu plata pensiilor (sistemul de pensii este într-un faliment mascat şi rezistă doar prin transferuri uriaşe de la bugetul de stat), cheltuielile cu protecţia socială şi cheltuielile cu funcţionarea statului. Cum gradul de îndatorare este deja la nivelul maxim suportabil, bugetul va trebui sa funcţioneze în echilibru.
 
Pe acest fundal, pentru a evita derapajul spre deficit, una din principalele soluţii ale guvernului (ale oricărui guvern, să fim bine înţeleşi, fie că e de stânga, fie că e de dreapta) va consta în reducerea fondurilor transferate la bugetele locale. Guvernul va fi tentat să controleze bugetele locale, încă şi mai strict decât o face azi (prin diverse metode).
 
Comunităţile locale au funcţionat, timp de 25 de ani, pe un model care presupunea parteneriatul dintre primărie şi guvern sau consiliul judetean. Acest model nu este în sine nefuncţional. Dar, grefat pe cutumele şi obiceiurile poporului român, modelul s-a transformat din parteneriat în „statul cu mâna întinsă”. Fondurile direcţionate către o comunitate depindeau în bună masură de relaţia dintre primar şi preşedintele consiliului judeţean. Migraţia politică a devenit un fenomen uzual, justificată mereu prin „interesul cetăţeanului”. Acest model, care a produs în final rezultate îndoielnice şi care a dus la o re-feudalizare şi baronizare a României, s-a dovedit foarte ineficient. Pe fondul lipsei de resurse, el va deveni falimentar în anii următori.
 
Consecinţa va fi că vom vedea multe comunităţi locale falimentare: primarii în administrare specială, cu costuri controlate strict, cu bugete de investiţii spre zero, cu taxe locale mărite la limita maximă permisă de lege. Mai puţine investiţii în infrastructura locală, mai puţine investiţii în educaţie şi sănătate, mai puţină curaţenie, mai puţine spaţii verzi. O calitate a vieţii mai redusă (în toate componentele sale), doar gestionarea sărăciei.
 
In următorii 20 de ani, nu prevăd o îmbunătăţire semnificativă a finanţelor publice, astfel încât fluxuri semnificative de fonduri să fie direcţionate către comunităţile locale. Si, oricum, primăriile vor fi ultimele care să simtă o îmbunătăţire. In acest context cenuşiu, comunităţile locale ce doresc să prospere şi să se dezvolte trebuie să îşi gasească un alt model. Vom vedea câteva comunităţi inteligente, care îşi vor reinventa modul şi principiile de funcţionare. Si vom vedea încă şi mai multe comunităţi care se vor agăţa de vechiul mod de lucru, fără măcar să înţeleagă care este sursa multiplelor problemele pe care le vor avea.
 
In următorul număr vom schiţa principiile si direcţiile principale ale unui nou model de dezvoltare a unei comunităţi locale. Din lipsă de spaţiu, modelul va fi creionat succint, fără a intra în prea multe detalii.

vineri, 10 aprilie 2015

Lectia de economie – Cum repornim economia

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 8 (aprilie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Am vorbit, într-un număr precedent, de ce bogăţia este bună. Astăzi vom vorbi despre declic – cum facem ca o societate săracă să înceapă urcuşul lent, care să o ducă la prosperitate. Cum pornim mecanismul de generare a bogăţiei. Care sunt lucrurile necesare pentru ca munca şi inovaţia să se transforme, în final, în bogăţie. Si care sunt obstacolele care trebuie îndepărtate.
 
Pe termen lung, societatea trebuie să creeze un mediu de afaceri prietenos. Aceasta implică o legislaţie stabilă, clară şi simplă. Implică o fiscalitate redusă şi echilibrată între diversele tipuri de venituri (de pildă, fiscalizare relativ egală între veniturile din muncă şi veniturile din capital). Implică un aparat birocratic suplu şi eficient, care să funcţioneze la costuri reduse, fără a deveni o povară pentru restul societăţii. Implică utilizarea eficientă a taxelor şi impozitelor, în beneficiul cetăţeanului, nu a clienţilor politici. Toate acestea sunt masuri care pot fi luate la nivel macro – guvern şi parlament.
 
Odata tabloul de ansamblu schiţat, societatea poate acţiona la nivel micro. Punctul de plecare este ceea ce există deja: firmele şi întreprinzătorii existenţi. Aceştia trebuie eliberaţi de activităţile auxiliare, care produc doar costuri şi nu aduc nici un fel de valoare pentru client. Legislaţia de mediu, de protecţia muncii, cea aferentă situaţiilor de urgenţă, legislaţia fiscală trebuie simplificate şi „traduse” pe înţelesul firmelor, astfel încât conformarea voluntară să fie ridicată, iar scopul de protecţie sa fie realizat fără ca firmele sa fie îngropate de hârtii. Supra-reglementarea se traduce întotdeauna în costuri suplimentare, care se transferă în preţuri, reducând competitivitatea firmelor.
 
Mai departe, societatea (prin decidenţii ei politici) trebuie să aplice practici permanente pentru facilitarea accesului firmelor la pieţe, în special pe pieţele unde intrarea pe piaţă este parţial restricţionat din motive politice. Concret, delegaţiile preşedintelui sau primului-ministru în vizitele externe ar trebui sa conţină şi reprezentanţi ai firmelor, care să fie puşi în contact cu firme din ţările vizitate. Ambasadele României ar trebui să dezvolte servicii comerciale care să depisteze oportunităţi comerciale şi să asiste firmele în dezvoltări pe respectivele pieţe. Primăriile ar trebui să multiplice înfrăţirile cu localităţi din alte tări, pentru intensificarea schimburilor comerciale şi culturale. Nu în ultimul rând, statul ar trebui să aibă un program naţional pentru sprijinirea participării firmelor la marile târguri şi expoziţii internaţionale, inclusiv cu pavilioane naţionale.
 
La un alt nivel, societatea trebuie să dezvolte practici concrete şi transparente pentru susţinerea investiţiilor. Acestea includ crearea, la nivelul localităţilor, de zone de activitate economică, în care infrastructura şi utilităţile sa fie disponibile (acces la alimentarea cu apă, gaze, energie electrică, canalizare). Inseamna, pentru firmele cu capacitatea de a tracta un sector întreg (de exemplu Dacia pentru România), crearea infrastructurii rutiere şi a accesului la un aeroport. Inseamnă crearea de clustere (asociere de firme din acelaşi domeniu de activitate). Inseamnă crearea unei legislaţii care să încurajeze finanţarea investiţiilor (capital de risc, capital de proximitate). Lista poate continua.
 
In sfârşit, pentru ca firmele mature mai şi dispar, societatea trebuie să se asigure că procesul de naştere şi creştere a noilor firme este facil şi este încurajat. Paleta de instrumente utilizabile constă în crearea de incubatoare si acceleratoare de afaceri, fiscalitate mai redusă pentru afacerile la început de drum, traininguri pentru persoanele cu abilităţi antreprenoriale, legislaţie specială pentru investiţiile de tip business angel. Societatea trebuie să revalorizeze antreprenoriatul (inclusiv prin educaţia formală din şcoli) şi să încurajeze tinerii să aleagă calea unei afaceri proprii.
 
Toate cele de mai sus reprezinta o trecere succintă în revistă a instrumentelor prin care societatea poate reporni economia. Aplicarea lor în practică depinde de condiţiile concrete, de resursele existente într-un anumit loc, de proximitatea faţă de o piaţă, de tradiţiile locale.
 
Indiferent de combinaţia de masuri utilizate, declicul porneşte de la ceea ce există deja: întreprinzătorii şi firmele deja existente; dezvoltarea unei firme aici, a unui intreprinzator dincolo; o mică creştere a gamei de produse la o altă firmă; un client nou pe o altă piaţă pentru o altă firmă; prezenţa continuă pe piaţă şi utilizarea oportunităţilor ce apar. Pentru cei care se aşteptau ca declicul să fie „prinţul-care-vine-pe-un-cal-alb”, această filozofie este dezamăgitoare. Declicul se bazează mai degrabă pe muncă bine făcută, pe seriozitate, pe cumpătare.
 
Filozofia aceasta nu exclude modificările spectaculoase (de genul atragerii unei investiţii majore de către un oraş mic, care să schimbe radical peisajul – de pilda, cum este cazul investiţiei Procter&Gamble de la Urlaţi). Dar aceste cazuri sunt rare şi, când se produc, sunt un bonus.
 
La final, cateva cuvinte despre obstacole. Intervenţiile statului asupra economiei au efecte asimetrice (pot foarte uşor distruge şi este greu de construit). Una dintre cele mai mari iluzii „vândute” de politicieni este că prosperitatea se poate obţine prin legiferare. Nu, nu se poate. Guvernul nu poate da o ordonanţă de urgenţă care să aducă prosperitatea. De aceea, intervenţiile statului în economie au efecte adverse şi e de preferat să fie minimale şi făcute astfel încât rezolvarea unei probleme să nu genereze alte două probleme noi. Măsuri modeste, cărora li se dă timp pentru a produce rezultate, au efecte mai mari pe termen lung decât masuri spectaculoase, schimbate la intervale foarte scurte de timp. In economie, răbdarea este o virturte.
 
Mai este o cerinţă: măsurile statului nu trebuie să creeze învingători şi învinşi, acesta este rolul pieţei. Măsurile de repornire a economiei trebuie să se bazeze pe principii şi să fie deschise tuturor. Din acest motiv, credibilitatea factorilor de decizie politici este fundamentală şi ea trebuie însoţită de transparenţă maximă în luarea şi aplicarea deciziilor de politică economică. Filozofia „noi, politicienii, ştim mai bine de ce are nevoie economia” este greşită şi nocivă. Chiar dacă se bazează pe bune intenţii, rezultatele nu vor fi niciodată cele estimate. Deciziile statului trebuie să se sprijine pe piaţă, să dezvolte piaţa, să se lase ghidate de piaţă. Pe masură ce va parcurge acest drum, societatea va găsi prosperitatea. Altminteri, o vom lua, periodic, iarăşi şi iarăşi, de la început şi, în următorii 25 de ani, vom continua să vorbim de „reformă”. Ar cam fi momentul ca legenda meşterului Manole să înceteze să ne mai bântuie...

vineri, 6 martie 2015

Lectia de economie – De ce bogăţia este bună

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 7 (martie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Să ne imaginăm o situaţie ipotetică: o societate săracă, în care oamenii câştigă foarte puţin, atât de puţin încât cu greu îşi duc zilele de la o lună la alta. Condiţiile de locuit sunt precare, alimentaţia insuficientă şi sărăcăcioasă, hainele ponosite, de accesul copiilor la educaţie şi cultură cu greu poate fi vorba. Vi se pare cunoscut?

Cumva, în tot acest tablou cenuşiu, se produce un declic şi un grup de oameni câştigă mai mulţi bani, astfel încât să îşi permită mai mult decât traiul de la o lună la alta. O parte din ei decid că vor o locuinţă mai mare şi mai bună. Se creează o piaţă pentru constructori şi pentru materiale de construcţii. O alta parte decid că vor haine mai bune şi se creează o piată pentru croitori şi pentru producătorii de materiale pentru confecţii. O alta parte decid că vor o educaţie mai bună pentru copiii lor şi sunt dispuşi să plătească pentru asta – se construiesc şcoli şi se angajează profesori.

La rândul lor, toţi aceşti producători de materiale de construcţii sau pentru confecţii, croitori, constructori, profesori etc obţin venituri mai mari şi îşi folosesc veniturile pentru a-şi acoperi alte nevoi sau pentru a-şi realiza visele. Se creează şi se dezvoltă noi pieţe. Din ce în ce mai mulţi oameni găsesc o piaţă pentru propriile abilităţi. Se intră într-un cerc virtuos, în care bogăţia produce bogăţie.

La un moment dat, o anumită piaţă devine suficient de mare astfel încât oferta existentă nu mai mulţumeşte pe toată lumea. Anumiţi clienţi vor ceva special şi au şi mijloacele pentru a plăti pentru ceva special. Unii furnizori decid să se dedice acestor nişe de piaţă, care sunt suficient de mari pentru a asigura viabilitatea unor furnizori dedicaţi lor. Dintr-o dată, pentru a exista, nu mai e nevoie să te adresezi întregii pieţe. E suficient să te adresezi unui singur segment de piaţă (o nişă) pentru a trăi bine.

Intr-un plan mai larg, anumite abilităţi sau aptitudini, considerate excentrice într-o societate săracă, devin acum viabile din punct de vedere economic. Un pictor, un sculptor, un poet (lista poate continua iarăşi şi iarăşi) vor găsi câteva persoane interesate de harul lor, care vor avea dorinţa şi mijloacele materiale pentru a plăti pentru un tablou, o sculptură sau o carte. La limită, fiecare persoană îşi poate urmări visele şi dezvolta calităţile native, pentru că se va găsi cineva interesat de “producţia” sa, având resursele necesare şi fiind dispus să plătească.

Acesta este, foarte pe scurt, CAPITALISMUL ANTREPRENORIAL. Dezvoltarea este ghidată de piaţă, de nevoile oamenilor. Activităţile profitabile sunt validate şi premiate. Activităţile nerentabile eşuează. Falimentul este modalitatea prin care resursele încetează a mai fi alocate într-o activitate care le risipeşte şi sunt direcţionate către activităţi care le conservă şi le înmulţesc.

Un astfel de sistem se bazează în mod natural pe două lucruri: primul este munca bine făcută, responsabil, orientată spre nevoile clientului. Al doilea este inovaţia, care schimbă modul în care clientul este servit, prin intermediul produselor şi al serviciilor asociate.

Vom vorbi, într-un număr viitor, despre declic – cum facem ca o societate săracă să înceapă urcuşul lent, care să o ducă la prosperitate. Cum pornim mecanismul de generare a bogăţiei. Care sunt lucurile necesare pentru ca munca şi inovaţia să se transforme, în final, în bogăţie. Si care sunt obstacolele care trebuie îndepărtate.
 

sâmbătă, 7 februarie 2015

Lectia de economie – Despre asigurarea RCA plătită de tineri

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 6 (februarie 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Inceputul de an ne-a adus dezbateri intense pe un subiect legat de valoarea asigurării RCA plătite de tineri. Ca să înţelegem cum funcţionează sistemul asigurărilor, haideţi să luăm un exemplu simplificat.
 
Presupunem că, pe o piaţă, există 100 de maşini identice. In lipsa asigurărilor, şoferul vinovat plateşte soferului vătămat valoarea reparaţiilor, în cazul producerii unui accident. De dragul simplificării, presupunem iarăşi că, la accident, maşina soferului vătămat este distrusă în totalitate. Tot de dragul discuţiei, presupunem că, într-un an, au loc 3 accidente, deci 3% din maşini sunt distruse complet.
 
In acest moment se poate pune în practică un sistem de asigurări. Pentru o sumă anuală (numită “primă de asigurare”), un terţ (numit “asigurator”) preia riscul producerii accidentului şi despagubirea şoferului vătămat. Fiecare din cei 100 de şoferi plăteşte o sumă anuală, iar – în cazul în care produce un accident – răspunderea pentru despagubirea parţii vătămate este preluată de asigurator.
 
Intrebarea este cât de mare ar trebui să fie prima de asigurarea. In principiu, valoarea ei este data de trei elemente:

1. Numărul de accidente produse anual (3% în exemplu nostru)

2. Costurile de funcţionare ale sistemului de asigurare (salarii, chirii, utilităţi) suportate de asigurator (presupunem că acestea sunt de de 2% din valoarea celor 100 de maşini)

3. Profitul organizatorului sistemului (presupunem o valoare de 1%)
 
Pe aceste cifre, asigurarea anuală ar fi de 6% (3%+2%+1%) din valoarea unei maşini, astfel încât sistemul să fie functional pe termen lung. Asiguratorul ar încasa anual contravaloarea a 6 maşini, ar plati 3 maşini ca despăgubire, ar cheltui 2 maşini pentru funcţionarea sistemului şi ar obţine 1 maşină profit.
 
Fiecare din cele 3 elemente se determină într-un anumit mod. Numărul de accidente poate fi calculate statistic pe o anumită perioadă din trecut. Cu cât datele sunt mai numeroase şi de o calitate mai bună, cu atât cifra estimată pentru viitor poate fi mai exactă. Costurile de funcţionare ale sistemului depind de cât de bine este organizat asiguratorul. Un asigurator mai bine organizat va avea un procent mai redus al costurilor. In fine, procentul profitului depinde de alternativele de investiţii ale investitorilor la capitalul asiguratorului.
 
In practică lucrurile sunt mult mai complicate. In primul rând, sistemul asigurarilor este unul concurenţial, cu mai mulţi asiguratori, care au interesul de a propune proprietarilor de maşini o prima de asigurare cât mai redusă, pentru a face totuşi profit. Una din căi este de a pune în funcţiune un sistem cât mai eficient (elementul 2 de cost). A doua cale, mult mai sofisticată, este de a acţiona asupra riscului care duce la elementul 1 al costului. Să luăm un exemplu pentru a înţelege exact cum funcţionează riscul şi vom ajunge la a înţelege de ce societăţile de asigurare cer o primă mai mare la RCA pentru tineri.
 
Presupunem că, din cele 100 de maşini, 20 sunt conduse de persoane sunt 25 de ani, iar 80 de persoane de peste 25 de ani. Presupunem ca tinerii produc 2 accidente pe an, iar persoanele de peste 25 de ani 1 singur accident anual. In acest caz, procentul accidentelor este de 10% în cazul tinerilor şi de doar 1,25% în cazul persoanelor de peste 25 de ani. Un asigurator care exclude de la asigurare tinerii, ar avea un cost total de 1,25%+2%+1%=4,25% (faţă de acel 6% menţionat la începutul articolului). Diferentă de 1,75% poate reprezenta profit suplimentar sau poate fi alocată pentru reducerea primei cerute proprietarilor de maşini, aducând asiguratorului un avantaj suplimentar faţă de concurenţă.
 
Pe de alta parte, pentru a obţine acelasi nivel al profitului 1% pentru fiecare din cele 2 grupe, prima de asigurare ar trebui să fie de 13% (10%+2%+1%) pentru tineri, faţă de 4,25% (1,25%+2%+1%) pentru persoanele de peste 25 de ani. In fapt, de 3 ori mai mare.
 
Sigur că, în practică, lucrurile nu sunt atât de simple. Dar, la nivelul de bază, asiguratorii eficienţi sunt cei care divizeaza piaţa celor 100 de maşini, pe criterii relevante, în sub-pieţe (vârsta şoferului, tipul maşinii, localizarea unde maşina este condusă rural-urban etc etc etc), în care riscul este semnificativ mai mic decât riscul global. Atunci, asiguratorul poate veni cu oferte de primă mai reduse către grupurile mai puţin riscante şi cu oferte foarte ridicate pentru grupurile de risc crescut. Cu cât asiguratorul este mai performant în definirea şi “izolarea” riscurilor, cu atât are o poziţie mai bună pe piaţă. Varianta ideală (la care teoretic se poate ajunge, dar presupune costuri foarte mari, care maresc semnificativ elementul 2 de cost – funcţionarea sistemului) este cea în care asiguratorul are un profil de risc complet pentru fiecare din cei 100 de şoferi participanţi la sistem, putând propune fiecaruia o ofertă personalizată.