Nota: acest articol a fost publicat in numarul 9 (mai 2015) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".
____________________________________________________________________________
Finanţele publice
sunt la pământ. Cam peste tot în lumea civilizată (Statele Unite, Uniunea
Europeană, Japonia), statele s-au îndatorat spre limita maximă, sunt
vulnerabile la mişcările de pe pieţele financiare şi tremură la gândul că
eventuale creşteri (chiar minore) ale ratei dobânzii pot da peste cap bugetele.
Cauzele care au dus la această situaţie sunt multiple, dar nu le vom discuta acum,
pentru ca nu sunt relevante pentru subiectul articolului.
In România urmatorilor
ani, bugetul public va fi pus sub presiune. Pe de o parte, o economie puţin
performantă va aduce la buget venituri relativ scăzute ca pondere în PIB. Pe de
alta, pe partea de cheltuieli, o pondere importantă o vor avea cheltuielile cu
plata pensiilor (sistemul de pensii este într-un faliment mascat şi rezistă
doar prin transferuri uriaşe de la bugetul de stat), cheltuielile cu protecţia
socială şi cheltuielile cu funcţionarea statului. Cum gradul de îndatorare este
deja la nivelul maxim suportabil, bugetul va trebui sa funcţioneze în
echilibru.
Pe acest fundal,
pentru a evita derapajul spre deficit, una din principalele soluţii ale
guvernului (ale oricărui guvern, să fim bine înţeleşi, fie că e de stânga, fie
că e de dreapta) va consta în reducerea fondurilor transferate la bugetele
locale. Guvernul va fi tentat să controleze bugetele locale, încă şi mai strict
decât o face azi (prin diverse metode).
Comunităţile
locale au funcţionat, timp de 25 de ani, pe un model care presupunea parteneriatul
dintre primărie şi guvern sau consiliul judetean. Acest model nu este în sine
nefuncţional. Dar, grefat pe cutumele şi obiceiurile poporului român, modelul
s-a transformat din parteneriat în „statul cu mâna întinsă”. Fondurile
direcţionate către o comunitate depindeau în bună masură de relaţia dintre
primar şi preşedintele consiliului judeţean. Migraţia politică a devenit un
fenomen uzual, justificată mereu prin „interesul cetăţeanului”. Acest model,
care a produs în final rezultate îndoielnice şi care a dus la o re-feudalizare şi
baronizare a României, s-a dovedit foarte ineficient. Pe fondul lipsei de
resurse, el va deveni falimentar în anii următori.
Consecinţa va fi
că vom vedea multe comunităţi locale falimentare: primarii în administrare
specială, cu costuri controlate strict, cu bugete de investiţii spre zero, cu
taxe locale mărite la limita maximă permisă de lege. Mai puţine investiţii în
infrastructura locală, mai puţine investiţii în educaţie şi sănătate, mai puţină
curaţenie, mai puţine spaţii verzi. O calitate a vieţii mai redusă (în toate
componentele sale), doar gestionarea sărăciei.
In următorii 20
de ani, nu prevăd o îmbunătăţire semnificativă a finanţelor publice, astfel
încât fluxuri semnificative de fonduri să fie direcţionate către comunităţile
locale. Si, oricum, primăriile vor fi ultimele care să simtă o îmbunătăţire. In
acest context cenuşiu, comunităţile locale ce doresc să prospere şi să se
dezvolte trebuie să îşi gasească un alt model. Vom vedea câteva comunităţi
inteligente, care îşi vor reinventa modul şi principiile de funcţionare. Si vom
vedea încă şi mai multe comunităţi care se vor agăţa de vechiul mod de lucru,
fără măcar să înţeleagă care este sursa multiplelor problemele pe care le vor avea.
In următorul
număr vom schiţa principiile si direcţiile principale ale unui nou model de
dezvoltare a unei comunităţi locale. Din lipsă de spaţiu, modelul va fi
creionat succint, fără a intra în prea multe detalii.