Moda – valul care te ridica, valul care te coboara

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 2 (septembrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

 

”Moda” este, în general, un concept asociat cu domeniul hainelor. Dar aplicabilitatea lui este mult mai largă, putând fi asociat unor domenii variate şi explicând lucruri care par inexplicabile la prima vedere. Să le punctăm, intr-o ordine aleatoare.

Moda se aplică în sporturile cu motor. In anii 1980 şi până la jumatatea anilor 1990, echipa Ferrari din Formula 1 era un etern pierzător. Apoi noul director general a adus oameni foarte buni (de la piloţi la ingineri şi mecanici) şi Ferrari a câştigat şase titluri consecutive. Foarte rapid, mulţi au devenit fanii caluţului cabrat. La un moment dat, echipa a intrat în declin, Mercedes sau Red Bull au devenit noile vedete, iar Ferrari o echipă de plan secund. Acest tipar se poate regăsi şi în alte sporturi cu motor.

 

Moda se aplică in politică. In anul 2004, un val de idealism, cunoscut sub numele de “Revoluţia portocalie”, a cuprins Europa de Est. In Georgia, Ucraina şi România, partidele revoluţiei portocalii au câştigat alegerile. Ele au implementat reforme ample, mai mult sau mai puţin reuşite. Valul portocaliu a trecut în câţiva ani. In Georgia şi Ucraina, partidele de dinaintea revoluţiei portocalii au revenit la putere. In România, PDL a încercat pur şi simplu să îşi ascundă apartenenţa la portocaliu.

Moda se aplică in fotbal. In 2008, o echipă de fotbal uimea lumea cu un nou stil de joc, eficient şi încântător. Barcelona şi al ei tiki-taka au fost rapid adoptate de milioane de oameni. Barcelona a dominat câţiva ani fotbalul mondial, sportiv şi cultural, aşa cum nici o altă echipă nu a mai făcut-o în epoca modernă a fotbalului. Apoi, prin 2012, tiki-taka a intrat în declin, adversarii i-au găsit antidotul şi rezultatele sportive au devenit mediocre.

Moda se aplică in afaceri. In anii 1990, o marcă de bere (Bergenbier) ajunsese să fie prima opţiune la terase. Legându-şi numele de legendara echipă de fotbal a României din acea perioada, Bergenbier era berea care dădea tendinţele, mereu în avangardă, mereu inovativă. Apoi, la un moment dat, în anii 2000, Bergenbier a părut că s-a plictisit de propriul succes şi a dispărut o perioadă din spaţiul public. A ajuns, relativ repede, la “şi alţii”.

Moda se aplică la ţări. In perioada 2005-2008, România era, pentru multinaţionale, piaţa pe care trebuia sa activezi. Era mai uşor sa argumentezi, în faţa consiliilor de administraţie şi a acţionarilor, motivul unei investiţii în România decât refuzul de a o face. Apoi, la venirea crizei, investiţiile au fost pur şi simplu îngheţate, iar o investiţie în România a redevenit riscantă.

Moda se aplică la oameni. In anii negri de la începutul celui de al doilea război mondial, Marea Britanie l-a ales pe Winston Churchill să o ghideze în poate cea mai dificilă perioadă din istoria ei. Churchill i-a înflăcărat pe britanici şi i-a îndemnat să reziste în faţa agresiunii naziste, atunci când nimeni nu le mai dădea nici o şansă. Apoi, după război, britanicii l-au “concediat” pur şi simplu pe Churchill.

Scenariul este, în linii mari, acelaşi. Apare ceva care este avangardist şi privit cu simpatie. Acel ”ceva” este acceptat de tot mai multă lume. El devine, în curând, un fel de standard, la care se raporteaza întregul sistem. Puţin câte puţin, uneori chiar fără a ne da seama, lumea se plictiseşte de acel lucru. El devine învechit şi tot mai multă lume caută se se detaşeze de acel lucru. Uneori, se ajunge chiar în extrema cealaltă, când oamenii refuză să recunoască ca au fost atraşi de acel lucru.

Este în firea lucrurilor ca valul modei sa ducă la un sfârşit. “Sic transit gloria mundi”, după cum spuneau latinii. Nu e nici o ruşine ca, lucrul care a fost la modă, să înceteze, la un anumit moment, să mai aprindă imaginaţia oamenilor.

Pentru ca valul modei să se transforme într-o succesiune de valuri, e necesar să adoptăm soluţia inovativă a reînnoirii. Când fenomenul începe să intre în declin, trebuie trecut la următoarea generaţie a modei. Agăţarea de succesul din trecut, hrănirea trecutului şi înfometarea viitorului sunt reţeta sigură pentru eşecul reînnoirii.

In spatele succesului, stau branduri şi oameni. Dincolo de poleială, sunt valori. In funcţie de cât de puternice sunt valorile, ele pot decide dacă oamenii şi brandul au avut un succes unic sau dacă, reinventându-se, pot regăsi următorul val care sa le readucă la modă.

Moartea capitalismului de cumetrie

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 2 (septembrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________


1989 – 1990: După o revoltă violentă, plătită cu sânge (real, nu metaforic), România s-a oprit la jumatatea drumului. Drumul de la stalinism către democraţie si economie de piaţă a deraiat un pic. România a optat pentru democraţie originală si capitalism de cumetrie. Nu o sa dezvolt partea cu democraţia originală, pentru că nu face obiectul prezentului articol. Vom vorbi acum de capitalismul de cumetrie.

2014: Pe repede înainte, după 25 de ani. Unde am ajuns şi ce urmează? Dar mai întâi, definirea conceptului. Capitalismul de cumetrie este acel sistem economic in care relaţia firmelor cu statul este foarte strânsă. Statul decide in bună măsură cine prosperă şi cine dispare. Firmele sunt conectate la bugetul de stat, la banul public. Prosperitatea nu e dată de munca bine făcută şi de inovaţia inteligentă, ci de conexiunile politice. Capitalistul de cumetrie nu lucrează cu statul; el sifonează banul public. E o căpuşă care nu aduce valoare, ci doar transferă banul de la buget în buzunare private. Ale sale, dar – în bună masură – şi în ale politicianului care îi da contractul. O parte din bani ajung şi la Partid. In final, statul este confiscat in beneficiul unei clici.

 

Un asemenea sistem nu produce prosperitate. El se stabilizează în punctul in care populaţia adoptă filozofia “politicianul să fure, dar să ne dea şi nouă ceva”. In final, sub o formă sau altă, toţi vom plăti. De fapt, am început de mult să plătim şi vom continua să platim încă câţiva ani buni de acum înainte.

 

Prima plată: românii plecaţi in străinatate. Familii destrămate, copii separaţi de parinţi, bunici care plâng seară de seară de dorul nepoţilor. Fiecare caz individual e o drama, dar cifrele totale sunt înfricoşătoare. România a pierdut 20% din populaţie in 25 de ani (spre comparaţie, Uniunea Sovietică a pierdut 15% din populaţie în al doilea război mondial, în 5 ani de război cumplit). Asta în condiţiile in care perioada 1990 – 2008 a fost probabil cea mai prosperă perioadă din istoria omenirii. Fiecare victorie electorală a politicianului de cumetrie a dus la plecarea a încă un val de români din ţară.

 

A doua plată: forţa de muncă calificată din ţară. Căpuşarea bugetului statului şi a firmelor de stat a dus la distrugerea unor întregi ramuri (în special industriale). Forţa de muncă din aceste domenii a rămas pe drumuri, fără posibilitatea de a-şi găsi un nou loc de muncă, trecând adesea în categoria menţionată în paragraful anterior.

 

Aici ne-au adus 25 de ani de capitalism de cumetrie. Dar ceea ce urmează e încă şi mai interesant. Din motive interne (o ineficienţă cronică), dar şi externe (un val anticorupţie care a cuprins civilizaţia occidentală din care am ajuns şi noi să facem parte), capitalismul de cumetrie românesc este sub asediu.

 

Top 300 Capital şi Top 500 Forbes ar trebui să reprezinte recunoaşterea publică a abilităţilor antreprenorilor români. Din păcate, topurile cuprind o lungă serie de capitalişti de cumetrie. Unii sunt închişi; alţii sunt anchetaţi; în sfârşit, o a treia categorie aşteaptă la rând şi nu dorm foarte liniştiţi. Curăţenia mediului de afaceri românesc este în plină derulare.

 

Si aşa ajungem şi la a treia plată: antreprenorii români de varf. Intr-un fel, este tragic. In alt sistem economic, capitaliştii de cumetrie ar fi putut fi onorabili oameni de afaceri (cea mai mare parte din ei au calităţi certe). Ar fi putut pune bazele unor afaceri de familie care sa dainuie, să dea consistenţă economiei româneşti, să creeze prosperitate. In schimb, mulţi dintre ei au ajus după gratii.

 

Curăţarea mediului de afaceri va mai face o victimă (a patra plată): dispariţia unor locuri de muncă. Chiar în acest mediu corupt, capitaliştii de cumetrie au creat cateva sute de mii de locuri de muncă, care vor disparea în bună măsură. Sigur, pe terenul viran vor apărea alţi jucători, dar acesta va fi un process care nu se va produce peste noapte.

 

La începutul anilor ’90, capitalismul de cumetrie a părut să fie calea mai uşoară. După 25 de ani de aplicare, constatăm ca sistemul a falimentat pe toate planurile. El lasă în urmă sărăcie, destine frânte, o naţiune în derivă morală, perspective incerte.

 

Există însă şi o veste bună: vremurile tulburi de azi ne aduc la un nou punct de răscruce. Un punct în care putem din nou opta: putem alege o nouă scurtătură, care să ne ducă, în câtiva ani, într-o altă fundătură; sau putem alege drumul meritocraţiei, al corectitudinii, al muncii bine făcute şi al inovaţiei. Despre asta, în articole viitoare.